Curtea Constituţională meştereşte cărămizi pentru propriul cavou

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un murmur apăsat străbate întreaga Europă: Curtea Constituţională a României a decretat recent că infracţiunile de corupţie „nu vor putea fi calificate drept ameninţări la securitatea naţională”. Cum deciziile CCR sunt definitive şi – cum le place ‘mnealor să zică – obligatorii „erga omnes”, adică pentru toată lumea, s-au semnalat deja accese de panică tocmai la Bruxelles.

„Weissembacher, câtamai legislaţie avem de modificat” – a strigat imprudent un funcţionar european de expresie româno-germană, de s-a ruşinat un pic până şi Manneken Pis.

În primul rând, ar trebui modificat Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene. Acolo, la articolul 83, corupţia este menţionată printre infracţiunile deosebit de grave, pentru combaterea cărora Parlamentul şi Consiliul European trebuie să adopte standarde pan-europene de definire şi sancţionare.

Apoi ar trebui abrogată şi directiva din 2017 care a implementat prevederea din Tratat, unde în preambul se arată: „Corupţia constituie o ameninţare deosebit de gravă pentru interesele financiare ale Uniunii” - şi apoi detaliază standarde comune pentru toate ţările membre. În sfârşit, trebuie serios amendată şi Strategia de Securitate Internă a UE, unde corupţia este menţionată explicit – ce să vezi? - ca „ameninţare la adresa securităţii interne Uniunii Europene”.

Acum lăsăm gluma la o parte, căci o decizie CCR nu poate depăşi graniţele ţării, dar întrebarea totuşi rămâne: care să fie raţiunea pentru care ceea ce merge în Europa n-ar trebui să meargă şi în România? Domnii judecători n-au mai catadicsit să răspundă.

Poate că răspunsul lor n-ar fi neaparant relevant dacă nu s-ar fi întâmplat un lucru care deocamdată pare doar o coincidenţă: decizia a fost publicată exact în perioada în care Parlamentul s-a apucat de modificarea legilor securităţii naţionale. Lucrările sunt abia la început, dar închipuiţi-vă că vine cineva şi propune definirea prin lege - nu prin decizie a CSAT, ca până acum - a corupţiei ca ameninţare la adresa securităţii naţionale. Negreşit vor sări alde Nicolicea sau Florin Iordache să spună: „Nu ne dă voie Curtea Constituţională”. Cu alte cuvinte, CCR a devenit nu doar legiuitor pozitiv, adică spune ce trebuie şi ce nu trebuie prins în lege, dar a devenit şi legiuitor preventiv – impune o interdicţie înainte ca legea să fie scrisă.  

Şi se întâmplă asta pentru că CCR nu admite ceea ce este de mult admis în toate ţările unde, la fel ca în jurisprudenţa sa, funcţionează precedentul judiciar: că într-o sentinţă, obligatorii sunt doar argumentele care sprijină direct verdictul, nu şi argumentele colaterale. Ca urmare, în deciziile CCR, orice argument, oricât de neglijent formulat, devine obligatoriu. Or asta înzestează judecătorii CCR cu o putere total necontrolabilă şi complet discreţionară.

Asta încă n-ar fi o problemă câtă vreme această putere este exercitată cu discernământ. Dar de ceva vreme, CCR a început să calce pe teritorii în care nu are ce căuta - fie refuzând să judece pe motive de oportunitate politică, fie adăugând la lege, fie schimbându-şi jurisprudenţa peste noapte, fără somaţie şi fără explicaţie. Să exemplificăm:

* CCR a făcut tot posibilul ca, în cinci decizii consecutive, să refuze judecarea pe fond a ordonanţei 13 de anul trecut. Or acolo se punea o serioasă problemă de constituţionalitate. Dezincriminarea penală prin ordonanţă de urgenţă tinde să încalce supremaţia legislativă a Parlamentului. Căci dacă ordonanţa este ulterior respinsă de Parlament, aceasta continuă să producă efecte, funcţionând ca lege penală mai favorabilă.

* CCR a instituit cenzura opiniilor separate, dând dreptul preşedintelui Curţii să le elimine pe cele care nu-i convin.

* CCR a interpretat total eronat un raport al Comisiei de la Veneţia şi a obligat Parlamentul să impună un prag valoric la infracţiunea de abuz în serviciu.

* CCR a refuzat să sesizeze Comisia de la Veneţia asupra Legilor Justiţiei, deşi avea această capacitate.

* CCR a decis că preşedintele nu are ce căuta în numirile şefilor din Justiţie, deşi o decizie mai veche susţinea exact contrariul. Or deciziile vechi ale CCR sunt obligatorii şi pentru judecătorii de acum. Le pot invalida doar dacă, motivat şi transparent, anunţă o schimbare a jurisprudenţei pentru că s-au schimat realităţile din jur. Când au permis înfiinţarea unui partid cu doar trei membri, au explicat şi de ce vechea prevedere a devenit neconstituţională. Acum nu au mai explicat nimic. 

* Judecătorii CCR au trimis la plimbare o delegaţie a Comisiei Europene şi au cerut să nu mai fie deranjaţi în chestiuni care ţin de Mecanismul de Cooperare şi Verificare. Oficial, Bruxelles-ul a tăcut politicos asupra acestei insolenţe, dar să nu-şi facă nimeni iluzii: cel mai frecvent comentariu neoficial a fost „Stupefiant”.

* În fine, cum ziceam, CCR a interzis Parlamentului să includă corupţia printre ameninţările la securitatea naţională, deşi Comisia Europeană o include ca o ameninţare la securitatea internă a continentului.

Toate aceste gesturi – în cel mai bun caz inexplicabile - arată că primii care subminează caracterul sacrosanct al CCR sunt chiar judecătorii acestei instanţe, profitând de puterea necontrolabilă şi discreţionară pe care o au. Acestea sunt, de fapt, cărămizile pe care CCR le meştereşte pentru propriul cavou.

Pentru că dacă vor continua aşa, va fi o chestiune de timp până când o forţă politică va pune pe masă, deschis, transparent şi argumentat, problema unei reforme profunde a Curţii Constituţionale. O reformă care să pună în prim-plan eliminarea oricărei posibilităţi ca politrucii să mai poată fi vreodată judecători constituţionali.

Aşa ceva, o reformă profundă a Tribunalului Constituţional, se întâmplă acum în Polonia. Desigur, Comisia Europeană a criticat aspru puterea politică din Polonia pentru ceea ce face cu Tribunalul Constituţional, dar acolo sensul reformei este, întrucâtva, invers: vechiul Tribunal era cel care apăra valorile europene împotriva ingerinţelor politice ale unei puteri discreţionare.

Lecturaţi din nou cazierul de mai sus şi enumeraţi câte din aceste gesturi sunt în favoarea şi câte sunt împotriva unor valori şi instituţii europene. Trageţi linie şi veţi constata singuri în ce măsură Comisia Europeană va sări cu acelaşi aplomb să apere această Curte Constituţională a României, atunci când cineva îşi va pune în cap să o reformeze.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite