Dacă sub ultima ”domnie” socialistă a lui Voronin lucrurile evoluau sinusoidal, dar oarecum într-un echilibru relativ - a fost perioada în care până una alta Republica Moldova s-a deschis mult către România şi către Europa după o perioadă de 50 de ani de izolare completă, după ”revoluţia” din primăvara lui 2009 au apărut românii în poză, cu sfaturi şi interese care mai de care mai ”inspirate” şi mai ”curate” şi care, la fel ca la Bucureşti au reuşit pe de-o parte să pună ţara pe butuci, iar pe de altă parte să compromită pentru ani buni de acum încolo idei, valori şi concepte teoretic sănătoase. 

Traian Băsescu şi-a făcut o temă de mandat din ”proiectul Moldova”. Era o vreme când în piaţă lumea simţea că se visează un Mihai Viteazul pe un cal alb traversând Prutul pe Podul Prieteniei. Prin produse de comunicare foarte abile a reuşit câţiva ani să deturneze atenţia de la ceea ce se întâmpla în spate şi toată lumea privea cu satisfacţie la zecile de proiecte care curgeau pe hârtie pentru ”fraţii noştri” şi cum Moldova devine brusc un stat european. În timp ce Băsescu trimitea cărţi, construia poduri, construia gazoducte, dădea împrumuturi guvernului, ba chiar promitea ca va merge să conducă ţara ca şi preşedinte, premier sau ce-o fi, nimeni nu se preocupa să vadă dacă ceva din ceea ce se spunea la Bucureşti se şi întâmplă cu adevărat.

Asta pentru că la Bucureşti nu avea cine să fie interesat pentru că toţi ”băieţii deştepţi” s-au aşezat în spatele Preşedintelui şi au văzut în Moldova un fel de Eldorado din care se poate fura orice şi oricât, fără niciun stres.

Moldovenii nu aveau ”voie” să comenteze pentru că noi le făceam, nu-i aşa, un mare bine, îi ”civilizam”, le aduceam democraţia, curentul electric, mâncarea şi apa, în fapt îi cam colonizam. La Chişinău, cu sprijinul direct al românilor, au fost promovaţi ”pro-europeni”, care au înţeles foarte repede că Europa românească se aseamănă foarte mult cu Europa rusească şi au văzut din asocierea cu românii o oportunitate de a contrabalansa ”mediul antreprenorial” dominat până atunci doar de afaceriştii ruşi. 

A venit mai apoi Victor Ponta care a furat imediat comunicarea lui Traian Băsescu, pentru că a înţeles că subiectul este unul sensibil şi că poate câştiga prin asta simpatie în România. Microbuze şcolare, Dustere pentru administraţie, maşini de pompieri, ambulanţe SMURD (ce se mai bucura Raed Arafat) gazoductul fantomă, punct de interconectare electrică, câte şi mai câte nu a povestit Ponta pentru ca să îl convingă pe Iurie Leancă, premierul de atunci al Republicii, sa facă o poza cu el în campania de la prezidenţialele din 2014, mai ales că Iohannis tocmai recunoscuse ca nu fusese niciodată la Chişinău.

Lucrurile păreau să meargă unse. Băieţii noştri deştepţi au început să facă naveta dincolo de Prut, s-au asociat repede cu ”pro-europenii” reformişti şi au început să dezvolte un capitalism sălbatic asemănător celui din România anilor 90.

Băieţi deştepţi fiind, au înţeles repede şi că pro-rusismul nu este chiar atât de rău atâta timp cât eşti prieten cu el şi că poţi face chiar schimb de ”experienţă” cu mogulii şcoliţi pe la Moscova. Aşa au ajuns mulţi dintre ei, inclusiv Plahotniuc, cetăţeni români şi patroni de firme în acelaşi timp şi în România şi în Republică. Ce mai, la vreo 2 ani de la primăvara lui 2009 se formaseră deja grupuri de business mafiot transpartinice ale prieteniei româno-moldovene care jumuleau în voie cea mai săracă ţară de pe continent. 

Europa nu era nici ea foarte preocupată (în realitate) de ceea ce se întâmpla la Chişinău pentru că politic, Moldova fusese predată în grija fratelui mai mare, România, membru al Uniunii şi stat matur şi responsabil, condus de oameni de stat cinstiţi şi vizionari. Nu exista lună în care Traian Băsescu să nu ne vorbească despre proiectele pentru moldoveni şi nu exista vizită externă sau Consiliu European la care fostul preşedinte să nu aducă vorba despre Moldova. Europenii erau liniştiţi că scăpaseră de o problemă sensibilă, noi eram fericiţi că mai găsisem o ultimă insulă de pămân fertil asupra căruia DNA-ul să nu aibă jurisdicţie.

Ce n-au prevăzut băieţii noştri a fost evoluţia total incredibilă a situaţiei din Ucraina şi acum, a situaţiei din Europa de vest în criza imigranţilor. N-au prevăzut, deşi trebuiau să o facă, nici menţinerea relaţiilor dintre ”antreprenorii” pro-ruşi şi patria mamă, Rusia. N-au prevăzut că în timp ce mogulii ruşi fac afaceri fără jenă cu românii şi cu pro-europenii de la Chişinău, ei în continuare menţin vie relaţia cu Kremlinul şi că în fapt, toată această mocirlă dâmboviţeană nu face decât să sape la temelia proiectului măreţ de reformare a Republicii iar ei se pregătesc să... ”îşi ia ţara înapoi”. Ceea ce se întâmplă azi. 

Practic astăzi, poporul moldovean nici nu poate fi judecat sau învinovăţit pentru orientarea sa pro-rusă pentru că tocmai implicarea noastră, a românilor, i-a împins în braţele ”Marelui Urs”. Experienţa ”europeană” a moldovenilor este un eşec total. Teza politicienilor pro-ruşi e simplă, dar aproape imposibil de combătut: ati avut 7 ani de pro-europeni, 7 ani de reforme şi de sprijin de la fraţii din România, ajutoare, donaţii, ”paradisul”, premieri şi miniştri giraţi de europeni, de fraţii români. În fapt, fratele român Traian Băsescu le-a trimis nişte camioane cu cărţi, iar fratele român Victor Ponta nişte Dustere. Angela Merkel, Comisia Europeană, Parlamentul European, SUA, toată lumea s-a grăbit să anunţe cât e de implicată şi cât de mult sprijină Republica Moldova. De la televizor. Pentru ca nimeni nu vrea să facă mai mult într-o ţară care are un teritoriu ocupat militar de terorişti ruşi (Transnistria). 7 ani. Şi ce rămâne în urmă? Colaps financiar, devalizarea Băncii Naţionale, furtul a un miliard (!) de dolari bani lichizi (inimaginabil de conceput acest jaf), salarii în administraţie neplătite de 2-3 luni de zile, 2 partide iniţial puternice care au ajuns fărâmiţate în vreo 5 partide nesemnificative şi cu majoritatea parlamentarilor migraţi spre blocul socialist-comunist şi cu procente de câte 2-3%, incapacitate de plată a salariilor şi pensiilor pentru următoarele luni, reţele mafiote de trafic pe frontiera cu România şi un ascendent major al grupărilor pro-ruse.

Partidele pro-europene s-au comportat în anii ăştia la fel ca partidele din România anilor 90 - frustrări, ambiţii şi mize mărunte le-au fărâmiţat, le-au unit pe unele împotriva celorlalte şi în final le-au distrus, luând cu ele orice idee de civilizaţie, stat de drept, economie sănătoasă sau orientare occidentală. 

Situaţia pare acum destul de clară. Propunerea din noaptea aceasta a Preşedintelui Timofti va fi respinsa de Parlament, iar Curtea Constituţională a decis deja că dacă până pe 29 ianuarie nu este învestit un Guvern se vor organiza alegeri anticipate. Campania electorală a celor 2 partide pro-ruse - Partidul Socialist şi Partidul Comunist - se va concentra pe eşecul teoriei pro-europene, feedbackul venit dinspre populaţie va fi clar în aceaşi direcţie, vom avea cel mai probabil o majoritate absolută formată din cele două partide iar cel mai grav lucru este că la mijlocul lunii martie mandatul lui Nicolae Timofti expiră iar Parlamentul va vota pentru un mandat de 4 ani, un Preşedinte rezultat din noua majoritate pro-rusă. Iar asta va însemna oficial sfârşitul experimentelor politice şi predarea pentru o perioadă de cel puţin 10-15 ani a Republicii Moldova în braţele lui Vladimir Putin. Încă un succes al politicienilor de la Bucureşti.