Criza politică din Republica Moldova - sfârşit sau un nou început?
0
Situaţia actuală din Republica Moldova nu este uşor de înţeles - nu a fost de fapt niciodată, dar mai cu seamă odată cu aprofundarea crizei politice grilele de analiză care şi-au dovedit eficienţa în trecut nu îşi mai au vreo finalitate.
Pe măsură ce situaţia pare a nu mai putea fi înţeleasă chiar şi de către actorii politici de la Chişinău care acţionează din ce în ce mai mult potrivit instinctelor de moment, apar în România persoane gata să ofere o explicaţie cât mai concisă şi, totodată, cât mai îndepărtată de adevăr cu putinţă. Este vorba doar de un aparent paradox: în politică, cu cât răspunsurile sunt mai complexe, cu atât tentaţia populismului şi a falsei cunoaşteri devine irezistibilă pentru marea majoritate.
Republica Moldova a început europenizarea (şi nu integrarea europeană, cum greşit se vehiculează în spaţiul public; europenizarea implică nu doar instituţiile de stat, ci şi cele din mediul privat) începând cu formarea în 2009 a primei alianţe politice care a avut ca scop declarat apropierea de UE - Alianţa pentru Integrare Europeană. Singurul numitor comun al partidelor care au făcut parte din această alianţă a fost europenizarea ţării. Partidele componente au fost ţinute împreună într-un mod forţat câtă vreme a existat un obiectiv comun. De fiecare dată când un actor dorea să părăsească alianţa, puterea centrifugă a europenizării l-a tras înapoi.
Apogeul acestei logici a unei alianţe politice care rămâne alianţă de guvernare deoarece se prezintă a fi purtătorul de cuvânt al unui interes naţional a fost atins odată cu semnarea Acordului de Asociere UE - Republica Moldova, în toamna anului 2013. Republica Moldova căpăta garanţia că va putea exporta mai mult bunurile sale în statele membre UE, păstrând în paralel şi avantajele prezenţei pe piaţa rusă. Alipirea Crimeei, războiul civil din Donbass şi sancţiunile UE la adresa Federaţiei Ruse au pus capăt acestui vis economic. Piaţa rusă nu a mai fost atât de favorabilă penetrării produselor moldoveneşti, iar Republica Moldova a trebuit să găsească alte modalităţi de tranzit prin Belarus, de exemplu. Piaţa europeană nu a fost o supapă decât limitat, în condiţiile în care produsele din Republica Moldova sunt în competiţie cu produse similare din statele membre. Astfel, Republica Moldova s-a văzut nevoită să aibă o strategie complexă, de deschidere simultană faţă de două pieţe aflate în conflict una cu cealaltă: cea a UE şi cea a Federaţiei Ruse. Pentru a avea o asemenea strategie, ar fi fost nevoie de o clasă politică ce ar fi fost capabilă să înţeleagă rolul de intermediar între UE şi alte ţări din vecinătatea estică (nu doar Federaţia Rusă, ci şi - ori mai ales - Ucraina sau ţările din Caucaz).
Din păcate, liderii politici de la Chişinău au ales strategia sublinierii exclusive a avantajelor Uniunii Europene sau ale Uniunii Euro-Asiatice, mai mult în funcţie de afacerile personale derulate pe o piaţă sau alta decât pe baza unor convingeri personale. În loc să asistăm la o dezbatere economică, am avut parte de spectacolul unei dezbateri pur politice.
De fapt, UE şi Federaţia Rusă au fost folosite ca argument doar la nivel retoric, în funcţie de interesele de moment. Din acest motiv, clivajul s-a adâncit la nivel politic şi a început să penetreze societatea.
Sursa crizei politice
Clivajul politic pro-europeni de dreapta şi de stânga versus pro-ruşi de stânga şi populişti a început să nu mai fie relevant. Singurul partid care a dorit să se ridice întrucâtva deasupra noului clivaj a fost Partidul Democrat, asumat de stânga, afiliat socialiştilor europeni, un partid care şi-a propus să fie un instrument de lucru al finanţatorului său şi să devină astfel un pivot în jurul căruia să se adune partidele de stânga şi cele pro-europene. Vladimir Plahotniuc este produsul multiplelor ezitări ale Republicii Moldova între est şi vest, având interese economice atât în spaţiul ex-sovietic, cât şi în Uniunea Europeană. Acest aparent avantaj s-a transformat însă în vulnerabilitate atunci când s-a realizat că justiţia ar putea să investigheze provenienţa averii sale. Teama de justiţie a făcut ca Vladimir Plahotniuc să încerce acapararea instituţiilor statului de drept, acţionând întrucâtva preventiv, prin controlul politic dat de prezenţa partidului său într-o coaliţie de guvernare. Plahotniuc ştie că îndepărtarea sa din nucleul puterii ar face ca anchetele referitoare la forţa sa economică să înceapă. Din acest motiv, a dorit funcţia de prim - ministru, o doreşte pe cea de preşedinte. Conflictul său cu statul de drept a dus la formarea unei alte majorităţi care doreşte acum să asigure guvernarea: o majoritate formată din personaje de stânga, unionişti, europenişti etc. Noua majoritate este una artificială, formată din traseişti, din persoane care nu pot sta la aceeaşi masă datorită unor conflicte ancestrale. Această majoritate a propus un candidat pentru funcţia de prim - ministru, Pavel Filip. În opoziţie au rămas populiştii pro - ruşi ai lui Usatîi, socialiştii pro - ruşi ai lui Dodon, mişcarea politică Platforma DA, apropiată mai degrabă de dreapta şi ce a mai rămas din PLDM. O opoziţie la fel de conjuncturală ca şi majoritatea.
Cum s-a reuşit destructurarea sistemului de partide din Republica Moldova la doar un an de la alegerile parlamentare? Mai mulţi factori pot fi luaţi în considerare: lipsa de interes a UE şi Federaţiei Ruse, preocupate să rezolve probleme mai importante decât Republica Moldova: problema refugiaţilor, războiul civil din Siria, situaţia din Ucraina, la care se adaugă poziţia SUA, interesate de securitatea globală la Marea Neagră şi mai puţin de evoluţiile dintr-un stat anume; devoalarea mecanismului trans-partinic de devalizare a băncilor; lipsa unui plan economic pe termen lung; accentuarea sărăciei, a migraţiei în statele UE după renunţarea la vize. Există de asemenea un alt factor care a contribuit la accentuarea situaţiei de criză politică la Chişinău: lipsa unui plan unitar de acţiune al României, problema Republicii Moldova făcând parte mai degrabă din arsenalul confruntărilor politice interne. Acest factor nu trebuie subestimat, dar nici supraestimat, aşa cum o fac unele analize care cred că orice perspectivă venită din România poate explica automat evoluţiile politice din Republica Moldova.
Cheia problemei: transformarea clasei politice
Dacă Vladimir Plahotniuc va deveni Preşedintele Republicii Moldova, se va încheia şi ultimul element de consens al sistemului politic din această ţară: regimul parlamentar. Noua majoritate parlamentară va deveni o majoritate prezidenţială, iar tentaţia de a schimba natura regimului va fi foarte mare. Un regim semi-prezidenţial în Republica Moldova nu ar avea decât adepţi: la argumentul potrivit căruia regimul parlamentar produce şefi de stat incapabili să propună un candidat la funcţia de prim - ministru de succes nu va exista replică. Prestaţia foarte bună a Preşedintelui Timofti în această poziţie nu va înclina balanţa în favoarea menţinerii regimului parlamentar. Într-un asemenea regim politic, controlat de o singură persoană care deţine şi pârghiile economice, este esenţial să existe o contra-pondere puternică: un sistem de justiţie independent. Cheia rezolvării situaţiei de la Chişinău este funcţionarea instituţiilor statului de drept. Acordul de Asociere cu UE nu prevede prea multe instrumente în acest sens. Este nevoie de un mecanism de tip MCV: asistenţă financiară în schimbul respectării unor criterii care descriu o justiţie independentă de puterea politică şi funcţională. Deocamdată, la Bruxelles nu se prevede arhitectura unui asemenea mecanism. România l-ar putea propune şi vocea ei ar fi ascultată, din simplul motiv că este considerată a fi un exemplu de succes în materie şi are avantajul proximităţii geografice şi al limbii comune.
Nu este nevoie aşadar de bani care să intre într-o gaură neagră, ci de un mecanism care să asigure transformarea clasei politice de la Chişinău.
Felul în care s-au derulat evenimentele din România arată că nu este suficientă demantalarea unei clase politice compromisă prin corupţie, este nevoie şi de încurajarea apariţiei alteia noi care întârzie însă să apară. În acest domeniu România poate juca un rol, prin folosirea inteligentă a multor generaţii de tineri din Republica Moldova care au studiat în şcolile şi universităţile româneşti. Implicarea sau neimplicarea lor este crucială pentru reforma clasei politice. Nici în acest domeniu nu avem însă o viziune integrată, pe termen lung.
Corupţia în creştere din Republica Moldova şi încercarea reuşită de a crea o nouă majoritate parlamentară doar pentru a traversa o anumită conjunctură au început să fie vizibile la Berlin, la Bruxelles şi la Washington. Alternativa este însă lipsa unui guvern, alegeri anticipate cu rezultat greu de prevăzut (clişeul ajungerii la putere a unor forţe pro - ruse prin alegeri este râspândit dar în realitate este doar o ipoteză de lucru). Occidentalii au învăţat lecţia Primăverii Arabe şi a conflictului din Siria: este nevoie de stabilitate guvernamentală şi ulterior de aplicarea mecanismelor statului de drept, nu invers.
Desemnarea unui candidat la funcţia de prim - ministru care are toate şansele din motivul susţinerii de către noua majoritate parlamentară, concomitent cu intensificarea protestelor în stradă, au făcut ca Republica Moldova să intre pe agenda de politică externă care contează. Doamna Nuland a venit la Bucureşti şi a discutat această problemă în intervalul 17 - 18 ianuarie, ministrul de Externe german Steinmeier a declarat în dimineaţa zilei de 18 ianuarie că va ridica problema Republicii Moldova în marja reuniunii CAGRE de la Bruxelles (de ce nu a reuşit, este o altă discuţie). Mesajele sunt oarecum identice: este nevoie de stabilitate guvernamentală, dar în acelaşi timp este nevoie de a înţelege dorinţele cetăţenilor aflaţi în stradă şi care speră într-un viitor mai bun. Nici domnul Steinmeier, nici doamna Nuland nu au pronunţat nume de politicieni care trebuie susţinuţi sau blamaţi: în orice situaţie de criză politică, singura busolă valabilă rămâne apelul la principii şi la valori.
Acordul de Asociere UE - Republica Moldova va trebui însoţit de o condiţionalitate de tipul celei aplicate României şi Bulgariei în 2006, punând însă mai mult accentul pe mecanismele financiare care pot fi activate sau dezactivate în caz de abatere de la punerea în aplicare a unei justiţii independente şi de la funcţionarea unor instituţii de control al constituţionalităţii legilor sau de integritate. Orice altă soluţie nu va face decât să adâncească criza politică din Republica Moldova care are o dublă natură: o criză de încredere a partidelor din interiorul sistemului în relaţiile dintre ele şi o criză de încredere a cetăţenilor în cei pe care i-au ales. În condiţiile în care Republica Moldova va avea o justiţie puternică şi independentă, lideri politici ataşaţi valorilor europene şi nu propriilor interese de natură economică, iar România va avea o reformă administrativă prin care să devină atractivă, cele două ţări vor avea un destin comun în Europa. Cetăţenii din România şi din Republica Moldova vor putea astfel decide ei înşişi, în cunoştiinţă de cauză, cum anume vor dori să valorifice acest destin comun, în interiorul unui singur stat sau separat. Este şi motivul pentru care doamna Nuland a vorbit despre Republica Moldova la Bucureşti şi nu la Washington sau la Moscova.
Se încarcă comentariile...
