Cele două entităţi, Ţiriac şi CpF, sunt supărate pe România, pe politicieni, pe neadevăraţii români care fie „pidoznicesc“ pervers, fie sunt prea proşti ca să priceapă că noi, ca să mergem înainte, e musai să mergem înapoi. Furtul e bun, etichetarea e corectă, România ar fi măreaţă dacă nişte nedemni nu i-ar pune beţe-n roate. Şi nu e vorba de politicieni, aşa cum aţi crede. Nici vorbă! E despre prostia şi conspiraţia unor membri ai societăţii noastre care nu vor să se închine la idolii pe care Ţiriac şi CpF îi propun. Nici nu contează că din 1990 şi până astăzi Ion Ţiriac a stat la masă cu toată elita politică a României şi că şi-a construit un imperiu în această ţară plină de proşti care nu pricep mersul hoţiei în procesul economic. Nu contează că în Parlament coada la Coaliţia pentru familie e mult mai mare decât la ciorbica de doi lei. Nu!!! De vină e lumea care nu se iluminează ultraconservator.

Adevărul e că frustrarea legată de România ne leagă pe toţi.

Există acest punct comun în care fiecare cetăţean are aceeaşi părere. Dacă îl întrebi pe Dragnea, Grindeanu, Ponta, Băsescu, Tăriceanu şi chiar şi pe Elena Udrea, plus nea Vasile din bloc de la mine şi restul locatarilor din orice oraş sau sat al României, toţi îţi vor răspunde la unison: România e defectă. Situaţia se schimbă diametral dacă ceri soluţii. Aici suntem în dezacord. Trebuie scoşi perverşii în afara legii. Binomul să dispară. Puşcăria ar trebui să fie facultativă. Un politician bun e un politician… (sondajul se întrerupe în acest punct din cauza formularelor neştampilate).

Am şi eu propria mea viziune pentru ce urmează să se petreacă. Şi dacă aş avea suficientă hotărâre şi încă două persoane care să mă însoţească în crezul meu, aş organiza o nouă formaţiune: Coaliţia pentru ştampilă. Nu de alta, dar cred că tentaţia conformistă a societăţii nu poate fi schimbată cu una, cu două, iar ultra conservatorul gata să profite de dezordinea noastră abia aşteaptă să profite de incapacitatea noastră de a deveni funcţionali. Şi totul stă în ştampilă, acest tipping point al vieţii noastre de zi cu zi.

Legea nu-ţi mai cere ştampilă, dar îndrăzneşte să mergi undeva cu un act care avea pe vremuri nevoie de ştampilă şi să nu ai plasticul cauciucat cu tine.

„Nu mai e nevoie de ştampilă!”, „La noi aşa se cere şi, dacă nu aveţi ştampilă, nu vă primim actele”. Care noi? Care e rostul ştampilei? Ce dovedeşte existenţa ştampilei? Ce rezolvă şi întăreşte tuşul pe hârtie? Nimic, dar la noi nu se poate fără ştampilă. Eticheta supremă, certificatul că ai ştampilat ceva te face membru al societăţii. Strângerea de mână şi cuvântul dat sunt iluzorii. Ştampila e pentru vecie. E ultimul vestigiu al societăţii închise în care trăim, alături de dosarul cu şină şi mâzgălirea nervoasă „conform cu originalul”.

„Domnu’, aţi uitat să puneţi data şi să semnaţi”.

Aşa că aştept înscrieri în Coaliţia pentru ştampilă. Nu va fi o coaliţie pentru impunerea ştampilei prin modificarea Constituţiei. E o organizaţie care vrea să distrugă ştampila fizică şi să o păstreze pe cea simbolică. Ştampilele se pun cu grijă, nu pe orice hârtie îţi iese în cale. Aşa că, da, puneţi ştampilele pe oameni ca Ion Ţiriac pentru că, în afară de faptul că nu-i plac proştii care nu fură, nu ştiu de vreun proiect important social făcut de domnia-sa. Îmi aduc aminte de lamentările sale, că nu-i dă statul nu ştiu ce terenuri ca să îşi facă patinoare şi alte construcţii. Puneţi ştampila pe CpF de câte ori auziţi că li se pare că unul sau altul nu are dreptul să poarte ie sau să se considere român. Şi puneţi ştampila cu grijă când vin următoarele alegeri.