Cine va fi Stăpânul Inelelor din PSD?

Liderii PSD, reuniţi la aceeaşi masă FOTO Arhiva Adevărul

Scurgerea nemiloasă a timpului, şi nu vreun referendum organizat în pripă, va conduce, în cele din urmă, la eliberarea funcţiei supreme în stat. La vremea la care Traian Băsescu va dezbrăca straiele imunităţii prezidenţiale, un altul va primi cheile de la Cotroceni şi, inevitabil, o ştampilă, alta decât cea care îi va aduce un loc în manualele de istorie: reformator sau continuator al regimului Băsescu.

Deşi cursa nu a început încă, partidele pedalează intens, încă de anul trecut, pentru a recupera capitalul pierdut în vremea guvernării. O singură formaţiune  a păstrat tăcerea asupra posibilului candidat: PSD.

Guvernul Ponta I s-a instalat la Palatul Victoria sub cele mai bune auspicii şi a fost, o perioadă, cea mai eficientă portavoce pentru liderul PNL, Crin Antonescu. Sub sigla USL, însă,  social-democraţii au fost periodic înţepaţi de un Crin Antonescu rebel şi dornic de şicane, convins că personifică valorile liberalismului şi că, fie şi la nivel declarativ, detaşarea sa de proiectele guvernării va face electoratul să uite că PNL încă este bine înfipt la Palatul Victoria. În acelaşi timp, Victor Ponta a transmis mesajul opus: PSD este adversarul conflictului, promotor al armoniei şi înfometat de schimbare.

Ruperea alianţei de guvernare nu a schimbat, aparent, nimic pentru acelaşi PSD, care militează pentru uniunea dodoloaţă. Cu toate acestea, chiar dacă au acum un Executiv întregit, social-democraţii au pierdut, pe drum, ceva esenţial: prezidenţiabilul, acela în jurul căruia să îşi coaguleze energiile.

În timp ce în teritoriu se aude zăngănit de cătuşe, iar baronii pică  pe capete, la centru se umflă ultimele baloane electorale. Antonescu a început deja un periplu prin ţară, PDL se raliază eforturilor Opoziţiei, PMP vine din urmă. Singur, PSD domneşte şi, deşi ţine cheile guvernării, se confruntă cu o problemă: prea ancorat în prezent, nu vede viitorul. Social-democraţii nu sunt, însă, naivi. Ştiu exact ce fel de preşedinte vor şi, la baza partidului, se clamează că acela nu poate fi decât un pesedist pur-sânge. Şi mai ştiu aceiaşi social-democraţi că, deşi l-au salvat pe Tăriceanu din ghearele anonimatului politic, adevăraţii oamenii de stânga nu se vor urni la urne pentru el, pentru că pur şi simplu nu face parte dintre “ai lor”.

În acelaşi timp, fantoma alegerilor trecute bântuie partidul: electoratul PSD nu e suficient pentru ca, în turul al doilea, un social-democrat să ajungă la Cotroceni, iar asta, după cum nu au obosit politologii să îi avertizeze, e dovedit de istorie.

 Aşadar, cel mai mare partid din România are, totuşi, nevoie de un prezidenţiabil capabil să atragă voturile celor de dreapta, iar asta nu prin reunificarea USL, despre care vorbeşte Ponta. Viitorul preşedinte ar trebui să reîntregească nu mai multe formaţiuni care şi-au arătat deja limitele, slăbiciunile şi care şi-au spălat prea des rufele murdare în public, ci să vină cu o viziune integratoare, mai apropiată de centru, dar suficient de convingătoare.

Mai mult, dincolo de frământările pe plan intern, viitorul preşedinte trebuie să întreţină relaţii cordiale pe plan extern, să menţină actualele parteneriate, să deschidă noi drumuri şi să evite, pe cât posibil, conflictul. Din punctul ăsta de vedere, nici candidaţii dreptei nu stau prea bine: lui Crin Antonescu i s-a reproşat în repetate rânduri că nu ar fi prea prietenos cu partenerii externi, de exemplu, în timp ce alţi prezidenţiabili nu au avut nici măcar pretenţia de a-şi însuşi astfel de calităţi.

 Atitudinea împăciuitoare, calităţile diplomatice de care ne vorbeşte Ponta ar trebui să fie, aşadar, nu un soi proiect pe care viitorul prezidenţiabil PSD să îl prezinte naţiunii, ci, în mod ideal, ar trebui să fie continuarea firească a unei cariere care să fi inclus, măcar în treacăt, experienţa unor astfel de abordări.

Întrebarea: „Candidează sau nu Ponta la alegerile prezidenţiale?“ distrage, de fapt, atenţia de la o alta: “Cine va fi, de fapt, candidatul PSD ?”, pentru că, până în acest moment, variantele înmuguresc frenetic, dar niciuna nu ajunge să capete contur.

Cert este că, oricare ar fi candidatul PSD la prezidenţiale, misiunea sa nu va consta în înfrângerea dreptei, ci în atragerea aşa-zisului electorat nehotărât, pe care numai un proiect cu adevărat mobilizator îl poate aduce la vot. Prezidenţiabilul PSD are, aşadar, o sarcină mai grea decât cea pe care şi-au asumat-o predecesorii. Misiunea sa e să înglobeze, într-un proiect, acei factori care au făcut USL să câştige zdrobitor alegerile parlamentare, fără a repeta greşelile care au dus la moartea aceluiaşi proiect politic. Să fie un adevărat Stăpân al Inelelor. Până acum, cel puţin dintr-un punct de vedere, pentru că s-a ţinut la distanţă de Cotroceni, întocmai ca un posesor al inelului din cărţile lui Tolkien,  a fost invizibil. Rămâne de văzut dacă va avea şi curajul să iasă la iveală.