Centenarul Marii Uniri şi tristeţea existenţială a domnului Kelemen Hunor

FOTO David Muntean

Iarăşi, din păcate, intrăm în zona excentricului european. Avem un şir de declaraţii ale domnului Kelemen Hunor, Preşedintele UDMR, care, cel puţin în opinia mea, pun o serie de probleme grave de perspectivă în contextul realităţilor româneşti dar şi al situaţiei ultra-tensionate din regiunea noastră.

Domnia Sa a declarat, ieri, la Cluj Napoca, că maghiarii nu pot sărbători împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire deoarece acel moment a însemnat o „înfrângere” pentru ei.

„Se apropie aniversarea a 100 de ani de la Unire şi nu ne este indiferent ce stare sufletească vom avea la acea aniversare. Au trecut 100 de ani de la acele promisiuni. Acel moment a însemnat o înfrângere pentru noi. Nu putem uita durerea acelei înfrângeri. Aşa cum au reuşit alte generaţii, trebuie să continuăm cu munca şi trebuie să spunem că se poate să continuăm pe valorile transilvane... Atunci s-a promis egalitate în fata instanţelor şi folosirea limbii materne. Nu dorim altceva decât ca acele promisiuni sa fie asumate de orice putere şi guvern. Există tendinţa de asimilare a minorităţilor şi un vis în acest sens şi întelegem asta, dar visul nostru este să fim recunoscuţi ca parte importantă în construcţia acestei ţări... Bucureştiul este centrul ţării, deşi ni se pare că e un cap cam deformat, dar se vede posibilitatea de a schimba acest lucru. Nu dorim să mergem la bugetul central şi să cerşim. Preşedintele şi premierul spun că avem o campanie provincială şi nu vreau să spun că ei sunt transilvăneni. Dacă e să acceptăm asta, acceptăm. Ne asumăm dacă spuneţi că dezvoltarea infrastructurii în Transilvania este provincialism”.

Repet, din punctul meu de vedere, sunt declaraţii cu implicaţii deosebit de serioase şi care confirmă o tradiţie, cea începută şi susţinută la Bruxelles şi nu numai de dl. Laszlo Tokes, pe atunci europarlamentar tocmai pe listele UDMR, apoi pe cele ale FIDESZ, partidul premierului prieten al României, dl. Viktor Orban...

Sunt declaraţii grave care, dacă sunt lăsate să treacă cu indiferenţa cu care au tratat autorităţile noastre această problemă până acum, pot fi uşor, extrem de uşor chiar, transferate la alte nivele de discuţie. Cu urmări deosebit de neplăcute.

Mă refer, spre exemplu, la reconfirmarea, din punctul oficial de vedere al UDMR, a unei acuzaţii gravissime: „există tendinţa de asimilare a minorităţilor şi un vis în acest sens...”. În traducere în faţa oricărei instanţe europene, România, la nivel de stat, ar duce o politică de asimilare forţată a minorităţilor, parte a unui „vis”, deci a unui demers conştient şi susţinut, posibil deci de condamnat asemeni tuturor actelor de acest fel. Adică? Păi, doamnelor şi domnilor, acuzaţia aceasta de „asimilare a minorităţilor” ca politică de stat se traduce, eventual, prin asimilare forţată în cadrul unei campanii de purificare etnică (termenii folosiţi de dl. Tokes într-un interviu pe care mi-l dădea pentru ZIUA în urmă cu mai mulţi ani). Foarte, foarte grav deoarece această acuzaţie intră în pachetul asimilat de procurorii de la Curtea internaţională de la Haga cu organizarea de „purificare etnică”, deci crimă de război sau crimă împotriva umanităţii...

Dacă România, ca ţară, permite acest lucru, atunci se face vinovată de crimă. Dacă există oameni politici care au ordonat, condus şi aplicat în practică acest proces, atunci pot fi sesizate chiar de dl. Kelemen Hunor toate instanţele juridice europene şi internaţionale competente. Şi ar avea dreptul s-o facă.

DAR...

Care este valabilitatea şi veridicitatea acestui mesaj dramatic, lacrimogen şi potenţial exploziv al domnului Hunor dacă îl punem în contextul realităţii româneşti? Care este procentul de adevăr în acest mesaj din momentul în care cu toţii ştim că onorabilii reprezentanţi ai UDMR au făcut parte - şi cu funcţii de decizie care au mers până la nivel de vice-prim ministru - din aproape toate guvernele la putere în România? Dacă a existat realmente o „tendinţă de asimilare a minorităţilor” în perioada post-decembristă, s-a făcut oare cu voia şi ştiinţa lor? De ce nu au protestat violent ieşind de la guvernare? Dacă este vorba despre o politică de pe timpul regimului comunist, asta trebuia specificat ca atare, inclusiv cu vorbire despre Regiunea Autonomă Maghiară.

Oare, pe fond, despre ce se face vorbire? Doar despre simpla dorinţă de recunoaştere a unei autonomii lărgite, de data asta nu numai pentru Ţinutul Secuiesc, ci pentru întreaga Transilvanie?

Apoi, suav, ajunge domnul Kelemen Hunor să vorbească atât de frumos despre nerespectarea de către români a promisiunii făcute pe 1 decembrie 1918 în privind respectării egalităţii în faţa instanţelor şi folosirii limbii materne. Inutil, cred, să menţionez multitudinea de analize europene pe care le-am citit la Bruxlles şi care prezentau România drept un exemplu pozitiv în domeniu... poate este irelevant. Dar, totuşi, realitatea României arată că nu există o discriminare a maghiarilor în raport cu organismele justiţiei, existând prevederea obligaţiei de a avea la dispoziţie translator în toate etapele unui proces. La fel, cum oare poate fi acuzată România de nerespectarea promisiunilor din actul Marii Uniri privind dreptul de folosire a limbii materne, fie si numai dacă am înşira unităţile de învăţământ de toate gradele (inclusiv universitar, de stat şi privat) care funcţionează liber în România cu limbă de predare maghiară, alături de organizările multiple de evenimente cetăţeneşti şi culturale în limba maghiară, acolo unde, poate vă amintiţi cu bucurie, oameni politici din primul eşalon al guvernului maghiar vorbeau despre România în termeni care numai prietenoşi, diplomatici şi civilizaţi nu se pot numi.

Atunci, oare, pe fond, despre ce se face vorbire? Doar despre simpla dorinţă de recunoaştere a unei autonomii lărgite, de data asta nu numai pentru Ţinutul Secuiesc, ci pentru întreaga Transilvanie, aşa cum foarte exact profetiza dl. Tokes?

Să vedem, căci spune dl, Hunor că atunci, la 1 decembrie 1918, a însemnat „o înfrângere”, un „eveniment care ne-a împins în existenţa de membru al unei comunităţi minoritare”. Mai mult, suntem gata „să continuăm lupta” afirma domnul Kelemen Hunor:

„În urmă cu 27 de ani am încheiat un contract pentru a lupta pentru drepturile noastre şi iată că a noastră comunitate are nevoie şi de siguranţă. Siguranţa este obiectiv de 27 de ani, dar, aşa cum aţi văzut la ştiri, pentru fiecare sărbătoare naţională avem acuzaţii nefondate, învinuiri şi hărţuiri. Dar există aceste avertismente şi trebuie să vă spun că vor avea efectul contrar. Nu ne vom da la o parte. Vom continua lupta şi nu dăm înapoi. Trebuie să formulăm clar pentru noi. Poate că toţi suntem supăraţi că interesele ne sunt lezate fără motiv. Nu se aplică legi în vigoare, ba mai mult, se împiedică exercitarea unor drepturi prin decizii judecătoreşti. Nu ne putem folosi simbolurile şi limba şi suntem deznădăjduiţi pentru că intrumentele politicie par să îşi fi pierdut puterea. Am primit mai puţin decât am sperat în aceşti 27 de ani”.

Acesta este mesajul, urbi et orbi, lansat de Preşedintele UDMR. Înspre urechile electoratului intern, important acum la alegeri, dar şi pentru foarte sensibile captatoare de semnale de la Bruxelles şi din alte capitale europene. Care află, astfel, că trebuie să asculte glasul unei comunităţi oprimate care nu-şi poate folosi simbolurile şi limba şi care spune că „suntem deznădăjduiţi pentru că intrumentele politice par să îşi fi pierdut puterea. Am primit mai puţin decât am sperat în aceşti 27 de ani”.

Dacă aşa e, atunci România e profund vinovată că nu a îndeplinit câteva dintre criteriile fundamentale din cele înscrise în dosarele aderării europene. Şi, ca atare, poate fi sancţionată foarte grav, începând cu menţinerea MCV.

Este o temă de campanie? Desigur. Dar, în mod egal, dacă e să jucăm cinstit, ar trebui să fie în mod egal importantă pentru toate partidele politice.

Dar dacă este o minciună? Dacă, trezindu-se din somnul funcţionăresc şi comod al supravieţuirii departe de orice sursă conflictuală specific unui demers tradiţional pe care mizează politicienii unguri, ai noştri vor produce, în fine, „Dosarul românesc” care să arate, concret, exemplu după exemplu, cine a făcut şi ce în domeniul protecţiei minorităţilor în România (căci, poate vă amintiţi, sunt mai multe, inclusiv cea germană din care provine Preşedintele de acum al României care, din câte îmi aduc aminte, nu a rostit niciodată asemenea acuzaţii)?

Este o temă de campanie? Desigur. Dar, în mod egal, dacă e să jucăm cinstit, ar trebui să fie în mod egal importantă pentru toate partidele politice. Sau, cu mult mai importante sunt, din nou, procentele pe care le poate aduce UDMR?

Dacă ăsta este raţionamentul final, scuze, reale şi profunde, pentru tot ce am spus în acest articol, căci dl. Kelemen Hunor are dreptate şi ştie mai multă politică decât toţi băieţii noştri la un loc...