Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale şi Creştinismul – Despre zâmbetul lui Iuda la umbra Crucii

Apropiata campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale va dezbate o temă care, deşi veche şi specifică vieţii politice româneşti post-decembriste, devine specială şi delicată în contextul luptei extrem de dure pentru funcţia de Preşedinte al Republicii: referirea la credinţa religioasă a candidaţilor, la relaţia dintre Stat şi Biserică.

Politicieni din toate partidele parlamentare româneşti de după 1989 au încercat permanent să-şi atragă simpatia şi sprijinul liderilor religioşi. Mii de amendamente la proiectele de buget naţional au fost aprobate în peste douăzeci de ani de democraţie şi au ajutat cultele religioase, cu precădere Biserica Ortodoxă, să recupereze terenul pierdut, răpit de dictatura comunistă. 

Anii ’90 au cunoscut inclusiv fenomenul implicării făţişe a membrilor clerului în activitatea politică de partid. Treptat, cultele religioase au delimitat limpede şi ferm activitatea preoţească şi filantropică de activitatea politică, interzicând, cel puţin la nivel oficial, declarativ, implicarea clerului în politica de partid. 

Relaţiile de colaborare, de curtoazie şi uneori, de ascunsă complicitate, dintre unii lideri religioşi şi liderii politici s-au păstrat, fiind reciproc avantajoase pentru cele două centre de forţă şi influenţă asupra societăţii româneşti. Din nefericire pentru naţiunea noastră, aceste relaţii nu au avut ca rezultat reîncreştinarea dregătorilor cetăţii şi uneori, dimpotrivă, au provocat decreştinarea, apostazia slujitorilor religioşi. 

Acum, în prag de campanie electorală, liderii politici ai celor două tabere aflate în competiţie pentru funcţia de Preşedinte al Republicii, aduc în discuţie, încă cu timiditate, dar cu o insistenţă crescândă, tema valorilor creştine şi apartenenţei religioase a candidaţilor. 

PSD, partidul aflat la guvernare, îşi exprimă, prin vocea candidatului său, Victor Ponta, o dublă loialitate, pe de o parte, faţă de principiul nediscriminării religioase, pe de altă parte, faţă de Creştinismul Ortodox, religia majoritară în România. Alături de gesturile de simpatie exprimate prin sprijinul concret oferit Bisericii Ortodoxe pentru activităţile pastorale, misionare şi filantropice, PSD mizează atât pe apartenenţa lui Victor Ponta la religia creştin-ortodoxă, cât şi pe măsurile sociale în favoarea claselor defavorizate implementate de guvern, măsuri care cel puţin aparent, ar fi inspirate de morala creştină. 

Pe volubilul Victor Ponta probabil că îl va avantaja, mai ales în rândul electoratului rural, apartenenţa la Biserica Ortodoxă în lupta cu tăcutul evanghelist luteran Klaus Iohannis, dacă acesta va fi desemnat candidat din partea Alianţei Creştin-Liberale. Protestantismul şi neo-protestantismul reprezintă părţi ale Creştinismului pe care alegătorul român, obişnuit cu tradiţiile creştine ortodoxe, le confundă, le amestecă şi le percepe mai degrabă ca „secte”, decât ca alternative - acceptate de societatea democratică, dar şi de ecumenismul creştin - la felul ortodox de a-L înţelege şi cunoaşte pe Dumnezeu. 

Klaus Iohannis este luteran şi despre Biserica Evanghelică Luterană românul de rând ştie nimic sau aproape nimic. Să facem un foarte scurt istoric al apariţiei Bisericii Evanghelice Luterane în teritoriile româneşti ale Transilvaniei. 

Umanistul braşoveanul Johannes Honnterus a fondat, în anul 1533, Biserica Evanghelică Luterană din Transilvania, care a contribuit substanţial la dezvoltarea culturii în regiune, prin înfiinţarea de şcoli şi tipărirea de cărţi. Tinereţea lui rămâne ascunsă în legendă. Despre Johannes Honnterus se cunoaşte că s-a născut la Braşov, în jurul anului 1498, ca fiu al unui tăbăcar saxon, pe nume Gerg Grass, membru de marcă al burgheziei braşovene. Se pare că Johannes Honnterus a studiat la Cracovia, Wittemberg şi la Basel, probabil că şi la Viena, la marile universităţi ale epocii, cunoscându-i pe Luther şi Melanchton. Va înfiinţa la Braşov, în anul 1533, o tipografie, iar în 1546, fondează împreună cu Fuchus şi Benker, prima fabrică de hârtie în Transilvania şi lansează o puternică ofensivă culturală în regiune. 

Luteranul Johannes Honterus a aşezat Cetatea Braşovului printre cele mai importante centre ale umanismului german din epocă. A publicat lucrarea de istorie „Descrierea lumii”, cărţi de gramatică pentru limba latină şi greacă, studii juridice, precum „Pandectele” lui Justinian şi a un Compendiu de Drept Civil al cetăţilor din Transilvania, lucrări de geografie, ca Rudimenta cosmographica şi Chorographia Transilvaniae şi a notat pe harta sa, publicată în 1542, numele de Dacia, suprapus peste cele trei ţări româneşti.

Johannes Honterus a realizat şi lucrarea de teologie „Reformaţiunea bisericii din Braşov şi din toată Ţara Bârsei”, promovând idei reformatoare precum importanţa predicii şi cultului divin în limba naţională a credincioşilor, combaterea abuzurilor preoţilor catolici în acordarea Tainei Spovedaniei, combaterea superstiţiilor, critica la adresa celibatului preoţilor, sărbătorilor catolice şi practicării postului etc. 

In luna noiembrie 1542, preoţii saşi din Ţara Bârsei s-au întrunit la Braşov şi cartea lui Honterus a fost acceptată ca premisă teologică pentru organizarea Bisericii Luterane săseşti. Adunarea a hotărât ca preoţii saşi să renunţe la legământul de celibat, să se căsătorească şi să scoată icoanele din bisericile lor. Johannes Honterus a fost ales paroh al Braşovului, iar tratatul lui de teologie a fost acceptat de către toţi saşii din Ardeal. 

În 1547, Johannes Honterus a tipărit şi o carte ritualică pentru serviciul divin, pentru uzul preoţilor luterani din Transilvania, iar în 1545 Luteranismul era deja acceptat de toate comunităţile saşilor transilvăneni. În anul 1550, Dieta Transilvaniei acordă edictul de toleranţă faţă de cultul creştin evanghelic luteran transilvănean. 

Toate acestea sunt însă istorie, o istorie pe care cu siguranţă că o putem completa cu alte mii de biografii ale creştinilor români ortodocşi, catolici, greco-catolici şi protestanţi de înaltă valoare duhovnicească şi culturală care au contribuit la dezvoltarea spirituală şi materială a Naţiunii Române în cei peste o mie de ani de existenţă a poporului nostru. 

La timpul prezent, în România anului de graţie 2014 de la Hristos, apartenenţa la o religie a unui politician încă poate face diferenţa între victoria sau înfrângerea politică în alegeri. Majoritatea electoratului român este ataşată nu atât de valorile şi poruncile Creştinismului Ortodox – pe care le încalcă de multe ori, fără ezitare, numai faptul că ocupăm locul 3 sau 4 în U.E. la avorturile comise la cerere constituind un argument suficient – ci mai ales de tradiţiile frumoase şi de confortul psihic pe care le sustrage dintr-o Ortodoxiei prea puţin asumată şi chiar mai puţin înţeleasă. 

Dacă felul cum percepe electoratul apartenenţa la un cult religios a unui candidat la o funcţie politică în stat rămâne, în cele din urmă, o chestiune de educaţie religioasă şi de (ne)respectare a toleranţei religioase, inserarea Creştinismului, mai mult sau mai puţin forţată, în documentele programatice şi titulaturile de partid sau alianţe de partid devine o problemă foarte serioasă atât pentru politicienii care doresc să se însoţească cu Hristos în activitatea lor, cât şi pentru creştini, pentru că se încearcă modelarea activităţii politice şi pe cale de consecinţă, a statului şi societăţii, conform valorilor creştine.

În actuala luptă electorală, PSD nu mizează făţiş pe o asumare publică, agresivă, declarată şi eventual, inclusă textual în platforma-program a candidatului Victor Ponta, a Creştinismului. Miza PSD, cum spuneam, este apartenenţa mai mult sau mai puţin formală ori (in)activă la Creştinismul Ortodox a lui Victor Ponta, ca un fel de superioritate dovedită electoratului majoritar ortodox faţă de apartenenţa, identică în manifestare, dar diferită sub aspect dogmatic, a lui Klaus Iohannis la Creştinismul Evanghelic Luteran. Din perspectivă doctrinară, Victor Ponta va vorbi probabil mai mult despre valorile social-democraţiei şi Stângii Europene, aşa cum au fost acestea aplicate de guvernarea PSD şi bineînţeles, despre regimul Băsescu, duşmanul politic şi ideologic al PSD. 

Să nu uităm însă o chestiune importantă pentru context, anume că Stânga Europeană este în general, una ateistă, care promovează separarea totală a Bisericii de Stat, că este favorabilă proclamării prin lege a tuturor drepturilor homosexualilor, inclusiv la căsătorie şi adopţie de copii, fiind extrem de sensibilă la discriminarea acestora şi că susţine dreptul neîngrădit al femeilor la avort. La nivel naţional, PSD nu şi-a asumat activ aceste direcţii de acţiune politică specifice Stângii Europene, dar e bine să mediteze serios asupra lor pentru a avea pregătit răspunsul atunci când vor începe să se facă simţite presiunile din partea U.E. şi ale Stângii Europene. 

Pe subiectul relaţiei cu viaţa religioasă, dacă va fi necesar să fie abordat în iminenta campanie electorală pentru prezidenţiale, este de aşteptat ca PSD şi candidatul Victor Ponta să reamintească – probabil cu delicateţea necesară în abordarea sensibilului subiect al relaţiei Stat-Biserică – despre importanţa, de altfel reală şi în general unanim recunoscută, pe care Creştinismul Ortodox o are pentru trecutul, prezentul şi viitorul Naţiunii Române, despre bunele relaţii de colaborare dintre Stat şi Biserica Ortodoxă Română, cultul majoritar al românilor. Oricare altă apropiere, negociere etc. cu Biserica Ortodoxă – dacă cumva se va încerca să se facă şi personal, cred că nu va fi – va rămâne ascunsă în spatele discreţiei de nepătruns a administraţiei bisericeşti şi a secretului de partid. 

Spre deosebire de PSD, tabăra concurentă, anume Alianţa Creştin Liberală îşi asumă – credem că superficial şi cu prea mare grabă – încă din titulatură, apartenenţa la Creştinism. Apar două întrebări. Prima: despre care Creştinism vorbesc cei din (PDL)PNL – ortodox, catolic, greco-catolic, protestant, neoprotestant? A doua: cum se regăsesc valorile creştine – de exemplu, cele 10 porunci, dintre care amintesc "Să nu furi" ori Fericirile lui Hristos, dintre care amintesc, tot ca exemplu, „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” - în doctrina şi în activitatea politică a partidelor şi politicienilor Alianţei Creştin Liberale? 

Se poate spune că Alianţa Creştin Liberală doreşte să promoveze creştin-democraţia. Va fi un spectacol deosebit de interesant cum vor încerca liderii Alianţei să-şi asume în viaţa lor publică şi totodată, să explice unui electorat în majoritate ortodox, valorile creştin-democraţiei, care să nu uităm, sunt de origine catolico-protestantă. 

Dacă mult lăudatele studii sociologice vor indica pe Klaus Iohannis ca cel mai bine plasat candidat al Alianţei pentru alegerile prezidenţiale – şi nu văd de ce nu ar fi aşa - Alianţa Creştin Liberală va avea de luptat şi cu chestiunea apartenenţei acestuia la Creştinismul Evanghelic Luteran. Mitul „neamţului serios şi eficient” dă semne că nu prea mai are mare putere în a convinge pe români. Neamţul e tot om, nu e fiinţă perfectă. De altfel, a spune că un neamţ este cel mai bun pentru funcţia de Preşedinte al Republicii tocmai pentru că e neamţ este o stupizenie egală cu a spune că numai şi numai un creştin ortodox trebuie să fie în fruntea Statului, că deh, are religia majorităţii cetăţenilor. 

Concluzia ar fi că politicienii români îşi asumă riscuri mari atunci când amestecă valorile Creştinismului cu compromisul politic. Statul român nu este şi nu poate fi arena pentru acţiuni care pot să conducă la atitudini de fundamentalism religios, iar societatea românească se caracterizează, în general, prin toleranţă religioasă. Mai bine ar fi ca politicienii români să mediteze la cum se pot întoarce pe calea respectării măcar a celor 10 Porunci dumnezeieşti şi a Fericirilor lui Hristos. Doar atât dacă ar respecta şi România ar deveni una dintre cele mai prospere şi avansate ţări ale Uniunii Europene. 

Până atunci, în legătură cu lupta lor electorală, noi oferim politicienilor români un singur sfat: lăsaţi Creştinismul în pace!