Banii, între sacoşă şi portofel

Interpretând principiul conservării materiei, înţeleptul Rabi enunţă propoziţia „Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se rătăceşte!” Această formulare, de fapt,  nu contestă conservarea materiei, care, cantitativ,  rămâne aceeaşi , nici mai multă, nici mai puţină

. Numai că materia „se rătăceşte”, şi nu se poate rătăci decât în spaţiu, din care este eliminată Steaua Polară., adică reperul de orientare în cosmos. Similară este şi situaţia banilor, pe astrul numit Pământ, în România cea de după 1989, cu precizarea că „materia” devine aici „masă monetară” Merge aici şi metafora clepsidrei, în care plinul devine gol şi golul devine plin, fără să se piardă nici un fir de nisip, adică un singur bănuţ, dacă vorbim în limbajul leilor. Oricât de mare ar fi diferenţa dintre leul ca ban şi Leul ca mamifer, între ei există şi o consonanţă.
 

În cartea Capitalul, Marx analizează „Acumularea primitivăa capitalului”, care, în Anglia, s-a petrecut „prin  lacrimi şi sânge” Era vorba de capitalul economic, care era productiv, deci genera o nouă valoare, dar .prin muncă, nu stând pasiv în Bănci, sub forma banilor..Aceasă valoare suplimentară, faţă de cea existentă deja, se numea plus-valoare. O parte din această plus-valoare , sub formă de salar, intra în buzunarul muncitorului, iar partea mai mare, adică „Partea Leului”, îi revenea propietarului capitalist. Aceasta era reinvestită, încât procesul se relua ciclic, continuu, iar capitalul se acumula progresiv, ca nisipul în clepsidră. Cum economiştii contemporani fug de Marx „Ca dracul de tămâie”, ei vorbesc acum nu despre „plus-valoare”, ci despre „valoarea adăugată”.Aici este vorba de o mascare, ca şi de un fel de botez creştin al „Exploatării omului de către om” În limbajul lui Bulă, care este vecin bun cu înţeleptul Rabi, această exploatare s-a transformat, în societatea socialistă, .într-o „Exploatare a tovarăşilor de către Tovarăşul”, iar după 1989, ea s-a preschimbat din nou la faţă, devenind „Exploatarea domnilor mulţi, dar  fără cravată, de către domnii puţini, dar cu papioni” Cu ultima mişcare, este vorba tot de o acumulare, dar nu a capitalului economic, ci a capitalului financiar.

Marx a făcut o analiză a fetişismului mărfii, inclusiv a fetişizării banilor. Dar, şi pentru români, în limbaj popular, „Banul este ochiul dracului”, pe care tămâia nu îl mai poate alunga, el găsindu-şi locul şi în spaţiile sacre, chiar potrivit dialecticii lui Mircea Eliade (Sacrul şi Profanul)  Cel puţin în limba română, Dracul are foarte multe alte nume, pe care şi le schimbă mereu, tocmai pentru a se masca. Unul dintre nume  îl dă de gol, iar acest nume este Vicleanul. Etologia, ca ştiinţă, ne învaţă că diverse calităţi şi defecte ale omului sunt prezente la nivelul animalelor, a vieţuitoarelor în general. Cercetată ştiinţific, de către Konrad Lorenz, este agresivitatea, şi putem rămâne surprinşi că cel mai agresiv dintre animale este porumbelul, adică simbolul Păcii, de la bătrânul Noe, cu Arca lui, până la maturul Picasso, cu pictura lui. Tot aşa şi Viclenia, este prezentă în Natură, de la homocromia plantelor, care îşi schimbă culoarea după mediul în care trăiesc, până la mişcarea derutantă a cozii la vulpe. Etologia analizează care sunt însuşirile umane care pot fi găsite ca premise şi la animale. Dar, ea poate schimba „macazul”, adică să vadă ce însuşiri animalice au rămas în om, după ce acesta a ajuns să fie cu adevărat Om, şi mai ales Om moral şi religios. Categoric, Viclenia este una dintre aceste însuşiri. După modelul vulpii, şi unii dintre oameni  semnalizează la stânga şi o iau la dreapta, sau invers, iar aici „stânga” şi „dreapta” au inclusiv un înţeles politic. Minciuna este un defect moral, care ţine de comunicare, un şir de minciuni generează ipocrizia, care ţine de comportament, iar manifestarea lor practică ne dă viclenia. Am mai arătat că omul viclean, ca oricare alt om, are un interes şi un motiv al acţiunii lui. Numai că vicleanul despică motivul în două părţi, partea văzută şi afişată public, aceasta fiind pretextul, şi partea nevăzută, mascată, aceasta fiind mobilul real al acţiunii.

După 1989, în condiţiile democraţiei şi libertăţii absolute, au intrat în joc infractorii individuali, adică „băieţii deştepţi” În jurul lor s-au constituit grupurile infracţionale, apoi unele dintre aceste grupuri au format veritabile meta-grupuri. Dar , „băieţii” au fost numiţi „deştepţi”, iar „fetiţele” pot fi numite „isteţe”, în mod îndreptăţit, întrucât toate furturile sau sustragerile făcute, fiind vorba în primul rând de bani, au fost făcute cu „forme legale”, de unde şi expresia de „cinstit matrapazlâc” Într-o intervenţie publică, Laura Codruţa Kovesi  le-a atras atenţia acestora că, oricât de „deştepţi”  ar fi,  nu sunt mai deştepţi decât Procurorii D.N.A. Asistăm în aceste zile la o deconspirare masivă a tot felul de lovituri , de la simpla „pleasnă” până la „tunuri”, care au fost date şi cu mulţi ani în urmă. Comentatorii şi jurnaliştii se întreabă şi revin obsesiv asupra întrebării „De ce au fost chemaţi să dea socotelă numai acum, şi nu mai devreme, adică atunci când au comis infracţiunea!?” Fără a fi specialist în domeniu, mă gândesc la cel puţin patru motive ale acestei „întârzieri”:

1) Infracţiunile erau foarte abil mascate sub forme legale.Aceşti „băieţi deştepţi” au angajat chiar grupuri de jurişti consultanţi, unii dintre ei fiind ei înşişi jurişti, cu sau fără doctorat, ca Dan Şova. Cândva, Dinu Patriciu ne asigura public că S.O.V. nu va ajuge nicicând la închisoare, pentru că are bani mulţi şi îi poate angaja pe cei mai buni avocaţi. Or, juristul te sfătuieşte , de la bun început,  cum să faci „mişcarea”, ca să nu aibă motive să te şi apere, ca avocat .

2) Numărul potenţialilor infractori se adevereşte a fi mult mai mare decât se putea bănui. În Raportul pe 2014, Şefa D.N.A ilustrează prin cifre decalajul dintre numărul Procurorilor şi cel al dosarelor aflate în lucru, sau numai înregistrate.

3) Ţine de fineţea strategiilor, dar şi de logica simplă, ca atunci când este descoperit un „fir”, acesta să fie urmărit  până ce se descoperă conexiunile lui cu alte „fire”, deci pentru a se descoperi cât mai mult din reţeaua infracţională.

4) Infractorii înşişi şi-au perfecţionat tehnicile de lucru, încât la noile reglemntări, menite să corecteze sau să prevină, ei descoperă alte „fisuri” prin care se strecoară. Că este adevărată sau nu, a apărut şi o informaţie potrivit căreia Marian Vanghelie a fost „prins”, întrucât a rămas la o tehnică mai veche, depăşită. Cu această ultimă situaţie, putem  ajunge până  la romanul lui Dürenmatt, Judecătorul şi călăul., războiul dintre cei doi fiind pe termen nedeterminat, poate chiar unul etern.

Bilanţul sumelor sustrase din banii publici ajunge la cifre deja astronomice. Întrebarea simplă, la care este greu  de răspuns, vine oarecum de la sine: unde sunt aceşti bani!? Ei nu au fost investiţi în „fabrici şi uzine”, ca pe vremea comuniştilor, nici cel puţin în cele private, ca să ajungă să fie productivi. Banii iau cele mai diverse direcţii, unele vizibile, altele semi-vizibile, iar altele perfect invizibile, ca şi cum ar fi dispărut. Oricum, ei nu sunt productivi nici pentru cei care i-au furat, cu atât mai puţin pentru populaţia ţării. Este vizibil decalajul scandalos dintre vilele celor puţini şi bogaţi, protejate de sisteme de semnalizare, paznici şi câini, şi starea jalnică a caselor în care locuiesc cei săraci şi mulţi.

Putem vorbi deja de o Lume a celor bogaţi, pe care am numit-o Neoburghezie, şi Lumea celor săraci, a Neoproletarilor. Dacă în această a doua Lume, nu este nimic de împărţit, decât „nimicurile”, ca în serialul D-ale lui Mitică, în prima Lume apare o diferenţă. Este vorba de diferenţa dintre banii din sacoşă, care circulă între diverse grupuri infracţionale, ca într-o Lume financiară autogenă, şi banii din portofel, pe care îi are la îndemână fiecare infractor individual, numiţi chiar „bani de buzunar”, dar care pentru omul sărac sunt o avere la care nu va ajunge niciodată.