Am fost criticat atunci, pe motiv că am făcut-o prea dură sau pur şi simplu pentru că promovez o astfel de lege, de mulţi dintre cei care cer acum... o lege privind răspunderea magistraţilor. Acest lucru e mai puţin important, l-am precizat doar pentru că, din necunoaştere, mulţi comentatori au sincer impresia că nu există norme pe baza cărora magistraţii să poată fi traşi la răspundere disciplinară. Există şi încă sunt foarte dure! Pe baza lor pot fi făcute cercetări disciplinare, acţiuni disciplinare şi aplica sancţiuni, inclusiv excluderea din magistratură. Important este dacă ea se aplică sau nu de către cei care o pot face...

Legea e făcută de oameni pentru oameni. Legea este un instrument. Dacă instrumentul e corect în structura sa, dar nu este folosit sau nu este folosit corect, cine e de vină?! Instrumentul sau oamenii chemaţi să-l mânuiască?! Dacă legea nu este aplicată din cauze străine cuprinsului ei, schimbăm legea?! Sau schimbăm oamenii care trebuie să o aplice?! Sau, mai corect, schimbăm comportamentele instituţionale?! Cum?! Prin training, cooperare, mediere, leadership, mentorat... Lucruri pe care CSM, Procurorul General, Şeful Inspecţiei Judiciare şi Ministrul Justiţiei ar trebui să le facă săptămânal, cu bună credinţă şi perseverenţă, responsabil pentru bunul mers al justiţiei ca serviciu public, pentru cetăţean.

Discurs ţinut în Senatul României de către ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, cu prilejul dezbaterii şi adoptării Proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. (L736/2011) 

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor senatori,

Vă mărturisesc că am reflectat îndelung asupra modului în care trebuie să mă prezint în faţa dumneavoastră, asupra modului în care trebuie să susţin acest proiect de lege, pentru că este de o importanţă capitală nu numai pentru buna funcţionare a justiţiei, ci şi pentru buna funcţionare a statului român. Nu cred că exagerez dacă spun că acest proiect de lege este la fel de important precum a fost Codul civil, pe care dumneavoastră l-aţi votat.

M-am gândit cu ce să încep mai întâi şi voi începe cu o prezentare tehnică pe care dumneavoastră o cunoaşteţi, pentru că aveţi proiectul de lege în faţă, cu trecerea în revistă a obiectivelor noastre, pe termen mediu şi lung, în ceea ce priveşte statutul României în Europa, şi m-am hotărât să încep cu ceea ce este mai important, şi anume viaţa de zi cu zi a cetăţenilor noştri. M-am gândit la Octavian Dumitrescu, un bătrân care a fost trimis să doarmă în pădure săptămâni de zile, pentru că, în mod abuziv, a fost deposedat de casa în care locuia şi asupra căreia avea dreptul, dovedindu-se ulterior că este o eroare judiciară. Nimeni nu a răspuns. Mi-a venit în minte cazul Thiessen Group, un dosar care stă în instanţele noastre de 30 de ani şi pune probleme, inclusiv sub aspectul credibilităţii noastre ca stat în raport cu partenerii externi publici şi privaţi. Nimeni nu a răspuns până acum.

M-am gândit la zecile, chiar sutele de memorii pe care le primim anual la Ministerul Justiţiei şi faţă de care suntem puşi în situaţia să spunem: „Ne pare rău, nu putem declanşa niciun mecanism care să verifice dacă în aceste cazuri există sau nu o eroare judiciară.” M-am gândit la funcţionarea statului român, care este compus din trei puteri, nu doar din două. M-am gândit, de asemenea, la un candidat, aflat ieri în plenul Consiliului Superior al Magistraturii, un judecător care a fost întrebat ce părere are despre acest proiect de lege, daca încalcă sau nu independenţa magistratului. Şi omul a răspuns: „Nu.” Şi s-a insistat: „Dar ce părere aveţi, ministrul justiţiei poate declanşa o cercetare disciplinară judecată, de altfel, mai departe de inspecţie şi de plen, de secţiile consiliului? Încalcă sau nu independenţa?” Şi omul a spus: „Nu, nu am nicio problemă, pentru că-mi fac treaba bine.”

Niciun sistem nu poate deveni autist, fără ca, în final, să facă rău societăţii din sânul căruia s-a creat.

Vă las pe dumneavoastră să ghiciţi dacă a mai trecut sau nu concursul pentru promovare. M-am gândit să invoc această scrisoare primită de la Comisia Europeană, acum câteva zile, de la secretarul general al comisiei care coordonează Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi în care se spune, negru pe alb, citez: „Un sistem efectiv şi robust…” - subliniez, „robust”! -„al Inspecţiei Judiciare şi al disciplinei în sistemul judiciar va fi cheia care arată că se abordează problema integrităţii cu adevărat în sistemul judiciar.” M-am gândit, de asemenea, la cel mai controversat punct din acest proiect de lege supus atenţiei dumneavoastră: extinderea sferei acţiunii titularilor de acţiune disciplinară şi la ministrul justiţiei, şi la preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi la procurorul general, spunându-se că aceasta ar încălca independenţa magistraţilor, ar fi un amestec al politicului în justiţie. Sigur că cel mai simplu ar fi să vă spun: în Franţa, situaţia este aşa cum vă propunem noi în proiectul de lege de astăzi, dar mai severă chiar. Inspecţia Judiciară funcţionează în Ministerul Justiţiei şi nu cred că poate contesta cineva că Franţa are o justiţie independentă sau e un stat democratic. În Italia, numai ministrul Justiţiei sau numai procurorul general – atât – pot declanşa acţiunea disciplinară şi, indiferent de problemele ei economice actuale, Italia este un stat cu tradiţie juridică profundă, cu un sistem judiciar redutabil şi respectat.

Reamintesc, Codul civil italian este una dintre sursele Codului nostru civil. În Marea Britanie, numai şeful puterii judecătoreşti şi lordul cancelar, ministrul justiţiei, pot declanşa mecanismul judiciar, şi nu cred că cineva poate contesta eficienţa sistemului juridic britanic şi a mecanismului său judiciar, ca şi democraţia din Marea Britanie. M-am gândit la celelalte state: la Germania, la Cehia, la Polonia, la Slovenia, la ţările nordice, în care ministrul justiţiei este, în mod firesc, îndrituit să ceară declanşarea unui mecanism disciplinar atunci când se impune. Nu mai dau exemplul unui anumit stat nordic, unde orice cetăţean poate declanşa acest mecanism al cercetării disciplinare. Este aceasta o încălcare a independenţei magistratului? Nicidecum. Nici în proiectul nostru de lege. Este aceasta un amestec? Nici vorbă. Se constată, la simpla citire, că ceea ce poate iniţia ministrul justiţiei se desăvârşeşte în secţiile Consiliului Superior al Magistraturii. Vă rog să observaţi că tot ceea ce poate face iniţiatorul acţiunii disciplinare este să ceară o evaluare, o cercetare care, până la urmă, se judecă de către plenul – rectific – secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, de către sistemul judiciar însuşi. Cu alte cuvinte, nu există niciun fel de amestec în ceea ce priveşte modul în care se rezolvă aceste sesizări.

Sigur că se poate pune întrebarea: dar de ce? De ce să se declanşeze acest mecanism al cercetării disciplinare şi din afara sistemului judiciar? Pentru că niciun sistem nu poate rămâne rupt de celelalte sisteme împreună cu care funcţionează pentru binele cetăţenilor. Niciun sistem nu poate deveni autarhic, fără ca, în final, să-şi piardă menirea. Niciun sistem nu poate deveni autist, fără ca, în final, să facă rău societăţii din sânul căruia s-a creat. În acest moment, profesia de magistrat este văduvită de un mecanism care să constituie un sistem imunitar faţă de propriile probleme interne. În acest moment, nu există o răspundere eficientă, şi asta produce derapaje. Trebuie să puneţi capăt acestui lucru. O puteţi face prin acest proiect de lege, într-un mod care prezervă separaţia puterilor, într-un mod care asigură în continuare ultimul cuvânt justiţiei asupra oricărei cercetări disciplinare, dar într-un mod care creează o legătură firească, un feedback necesar sănătăţii sistemului judiciar.

Cine cenzurează derapajele justiţiei? Cum putem declanşa un mecanism care să se dezbată în justiţie dacă sau nu un cetăţean a fost sau nu nedreptăţit, dacă sau nu un magistrat şi-a făcut profesionist sau nu datoria?

Am rugămintea ca, atunci când veţi vota, să uitaţi pentru o clipă culoarea politică pe care o purtaţi, pentru că astăzi, mâine sau poimâine, oricare dintre dumneavoastră veţi putea constata – fie din poziţia de conducere a treburilor statului, fie din poziţia de opozant al Guvernului – că statul nu funcţionează, dacă nu există o răspundere reală pentru fiecare dintre puteri. Guvernul este cenzurat de către Parlament, actele Guvernului sunt cenzurate de către justiţie, actele Parlamentului sunt cenzurate de către justiţie. Cine cenzurează derapajele justiţiei? Cum putem declanşa un mecanism care să se dezbată în justiţie dacă sau nu un cetăţean a fost sau nu nedreptăţit, dacă sau nu un magistrat şi-a făcut profesionist sau nu datoria? În fine, nu susţin acest proiect de lege numai pentru că este în programul Guvernului, numai pentru că de el depinde Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi, poate, şi aderarea la spaţiul Schengen – cunoaşteţi bine lucrul acesta –, nu numai pentru că ar fi un plus pentru sistemul nostru judiciar. Îl susţin pentru toţi acei magistraţi care-şi fac, în mod decent şi profesionist, datoria, pentru marea lor majoritate, care sunt oameni integri, oameni ce trudesc zi de zi, cu sute de dosare în faţă, şi care-şi văd munca pătată de câteva cazuri puse sub preş. S-a vorbit de faptul că magistraţii nu doresc legea. Este fals!

Unii dintre liderii lor nu doresc legea şi nu mai este treaba mea să răspund de ce. Este treaba lor să răspundă de ce, câtă vreme magistraţii înşişi o susţin, cum aţi văzut că s-a susţinut ieri chiar de către un candidat care şi-a riscat şansele de a promova. Niciun preşedinte de curte de apel nu a spus nu, doar câţiva lideri, şi asta trebuie să ne pună pe gânduri. O susţin pentru aceşti oameni care-şi fac în mod onest datoria şi, mai ales, pentru cetăţeni. Am să închei spunându-vă o scurtă istorie. Acum doi ani de zile, am vizitat o judecătorie undeva, în ţară. Când m-am dat jos din maşină, în faţa judecătoriei, la gard, se afla o bătrână de 70, poate 80 de ani, care încerca să ajungă să-mi adreseze câteva cuvinte şi a fost oprită de jandarm. Am rugat jandarmul să-i permită să mi se adreseze. Şi mi-a explicat un caz în care şi-a pierdut, de asemenea, locuinţa şi terenul, moştenire, pretinzând că este o eroare judiciară. Am spus: „Faceţi-mi, vă rog, un memoriu la minister. Am să văd ce pot face. Îl voi adresa Consiliului Superior al Magistraturii.” Şi mi-a spus următorul lucru: „Nu, nu, domnule ministru, nu vă fac nimic, pentru că ştiu că nimeni nu le poate face nimic.”

Ideea acum nu este că acolo a fost sau nu eroare judiciară. Nu ştiu nici în ziua de azi, pentru că nu am primit niciun fel de hârtie de la bătrâna respectivă. Ideea este că în capul oamenilor a prins ideea impunităţii, şi asta nu e bine nici pentru cetăţeni, nici pentru magistraţi, nici pentru dumneavoastră care trebuie să vegheaţi, pentru că sunteţi forul suprem în societatea românească. Ideea că un om care-şi înnoda lacrimile în barbă spune: „Nimeni nu le poate face nimic”, mă răscoleşte şi astăzi. Şi, ca într-un tablou cinematografic aproape, dincolo de gard, erau grupaţi toţi magistraţii şi priveau. Ce este mai dramatic este că, după ce am intrat în judecătorie, am descoperit încă o dramă, dacă vreţi: sediul judecătoriei, care nu era în condiţii normale de lucru, cu teancuri de dosare, cu greutăţi. Iată, acolo, în acea întâmplare, este închisă toată problematica justiţiei noastre.

Cu acele greutăţi, marea majoritate a magistraţilor îşi fac datoria cum se cuvine, dar pentru a nu mai avea astfel de cazuri, în care oamenii să creadă că nu se poate face nimic, vă rog să votaţi acest proiect de lege. Vă mulţumesc!