Apoi, după câteva ore, apărea un alt breaking news şi era rejectat din sistem, rămânea pe drumuri şi, cu siguranţă, ar fi fost considerat o persoană neloială, care nu prezintă încredere. Dar acest poliţist e ficţional, cum spuneam, pentru că sistemul se bazează pe frică, pe faptul că toată lumea are dări de plătit, că nimeni nu e nebun să îşi pună viitorul sub semnul incertitudinii, doar ca să dezvăluie ce se întâmplă în sistemul protejat chiar de sistem.

A murit un om şi numai aşa am aflat ce solicita un vice prim ministru – reprezentat al sistemului -  şi ce primea de la sistem. Altfel, coloana mergea mai departe!

Imaginaţi-vă cum ar fi să vă spun că în ţara noastră democratică se pot face interceptări ilegale, fără mandat, doar din dispoziţie politică, şi că Traian Băsescu nu s-a sfiit să ceară aşa ceva. Aş face de un breaking news, aş auzi iarăşi poveştile cu trădarea unui mare om care ne-a făcut pe toţi, după care “coloana oficială” ar merge mai departe. Cu tot cu presă, politicieni, instituţii ale statului, societate civilă, opinie publică. 

Dar a venit Traian Băsescu şi a confirmat ceea ce suspecta foarte multă lume: că sistemul poate opera cu interceptări ilegale, fără mandat. Afirmaţia o face şi deputata Elena Udrea, e adevărat după ce a pierdut influenţa pe lângă sistem. Dar cine să verifice gravitatea acestor afirmaţii? Nu are cine! E cum spune “cel mai bine informat om” (aşa se descria Traian Băsescu): nu există control civil asupra serviciilor secrete. Şi cine se plânge de acest lucru şi de alte abzuri ale sistemului? Exact cel care a fost preşedinte 10 ani de zile, care ar fi putut să corecteze toate aceste malformaţii, devieri de la un sistem pretins democratic. Însă atunci când era acolo îi conveneau de minune toate aceste abuzuri.  

Nu ştiu cât a moştenit şi cât a creat cel care se lamentează acum că nici unul dintre oamenii cărora le-a dat el funcţii nu îl mai ascultă. Că doar de aia le-a dat funcţii, ca să îl asculte pe el, nu să asculte de legile acestei ţări. Legea era el, Traian Băsescu. Când am înţeles asta, am decis să mă retrag. Am decis că loialitatea faţă de un om se opreşte acolo unde începe nebunia de a supune o ţară capriciilor lui.  

Aşa e: Traian Băsescu avea acces la orice convorbire telefonică îşi dorea. Inclusiv, la acea convorbire telefonică în care mă menţionează şi o invocă cu un aer periculos. Ei, bine, acea convorbire a avut loc într-o duminică din luna martie, 2007. Era perioada în care Traian Băsescu tuna şi fulgera împotriva PD-ului, care nici de-al naibii nu voia să părăsească guvernarea Tăriceanu, în urma scandalului „bileţelul roz”. În acea duminică, un membru PD, acum membru PNL, coleg cu mine, m-a sunat să mi se plângă de atmosfera dezolantă din PD, de îngrijorarea lor că Traian Băsescu refuză să mai comunice cu ei şi a continuat câteva minute bune în aceeaşi notă plângăcios-disperată. La un moment dat, convorbirea s-a întrerupt brusc. Nu mai ştiu exact cine a sunat înapoi, cert e că s-a încheiat discuţia cu remarca mea. I-am spus acelui membru PD că nu prea e treaba mea să mediez relaţia şi că oricum nu aş avea cum să îi ajut, pentru că Traian Băsescu este dominat de singura lui colaboratoare, Elena Udrea. A doua zi, Traian Băsescu mi-a reproşat  exact acest cuvânt: a domina. Cum mi-am permis să spun asta? E adevărat, atunci nu existau atâtea dovezi câte s-au adunat la finalul celor 10 ani de mandat. Dar, pentru mine, erau suficiente ca să înţeleg raportul de forţe.

În logica lui Traian Băsescu, se numeşte trădare să nu fii de acord cu opţiunile lui care nu aveau legătură cu interesul naţional. Şi, din păcate, după 10 ani, se poate constata câţi dintre oamenii foarte apropiaţi lui, loiali şi de casă, au acţionat abuziv, în interes personal. Nu o spun eu, o spune Justiţia! 

L-am întrebat atunci de unde ştie ce am spus. Răspunsul era deja clasic: căzusem pe interceptare. Interceptare? am întrebat, neştiindu-mă vinovată de vreo faptă care să aducă atingere siguranţei sau securităţii naţionale. Mi-a răspuns că nu eu eram interceptată, ci colegul. Până în ziua de astăzi, nici eu, nici colegul nu am fost chemaţi de vreo instituţie a statului să dăm socoteală de vreo faptă de natură penală. Mi-a spus că nu are dubii asupra veridicităţii convorbirii. Nu doar că citise, dar şi ascultase! 

E legal? Mă îndoiesc, cum m-am îndoit şi atunci. Să interceptezi convorbirile unor persoane care nu fac obiectul niciunei anchete, înregistrările să ajungă pe masa şi la urechile unui decident politic constituie o încălcare flagrantă a drepturilor omului. Mă îndoiesc că doar eu şi colegul eram abuzaţi de sistem, la cererea „celui mai bine informat” personaj politic.  

În efortul de a-şi rescrie mandatele – de parcă e nevoie să ne explice una-alta, ca şi cum nu am fi trăit în ţara pe care acum o deplânge că încalcă drepturile omului şi pe care a condus-o timp de 10 ani – Traian Băsescu se autodenunţă.  

Să spunem că m-aş fi făcut vinovată de ceea ce sugerează Traian Băsescu. Cum de nu am fost măcar o dată citată, în 9 ani de zile de când am plecat din funcţie? Toată lumea a avut dovezi, de la Traian Băsescu la instituţiile abilitate, dar nimeni nu a instrumentat cazul?! Cred mai degrabă că, invocând faptul că trebuie să fie bine informat, a cerut să se întocmească un dosar. Nu a căzut nimeni pe ascultare. Se făceau ascultări în ideea că poate-poate iese ceva. Şi a ieşit fix de o părere nefavorabilă, e drept, colaboratoarei loiale. 

Dar, chiar şi cu acest autodenunţ, „coloana oficială” merge mai departe. Traian Băsescu a făcut multe afirmaţii care, într-un regim democratic, ar fi provocat fiecare câte un „Watergate”. Însă, în România – cum însuşi Traian Băsescu recunoaşte – nu există control parlamentar asupra sistemului. 

Aşa cum a folosit fostul preşedinte sistemul în folos propriu, aşa cum l-a folosit şi ministrul Oprea, îl poate folosi oricine se află la „butoane”. Fără o tragedie, nici un stăpân al inelelor nu e deconspirat. Iar scuza laşă este că sistemul nu poate fi învins.