
„Alte guri, aceeaşi gamă”
0Vă propun un test de cultură elementară. Spuneţi cine anume şi în ce împrejurări a rostit următoarele fraze celebre:
„Spune-i lu’ Vlad tu, că eu nu pot să-i spun. Îi spun că o să-i spui tu ceva, că eu...Că ţi-am spus ţie, că m-am întîlnit cu tine şi ţi-am spus, nu la telefon”; „Şi cu ăla nu ştiu. Îmi mai aduc aminte şi azi să-i dea lu’ ăl mare”; „Trebuie sa fii precis în termeni. Ai construit-o cum mi-ai cerut-o şi, la un moment dat, ai zis: Vreau să-mi bag p... în ea. Ia, mă, şi bagă-ţi p... în ea!”; „Da, şi-a luat o m...e cu hidrantul, ce dracu’!”; „Credeţi-mă că fratele dvs care e lângă mine şi cu mine am făcut nu ceea ce era omeneşte posibil, mai mult decât atât.(...) Mă jur pe nepoţii mei!”; „(...) dacă ei mă lasă, eu fiind cabinet, să scot direct din contul de....că eu până acum, când vroiam să scot cash mai mult, treceam în contul personal şi apoi scoteam, asta era regula”; „Ia vezi exprimare sui generis, informaţii contradictorii, dar pline de logică”.
Nu ştiţi? E în regulă, nici eu nu am habar! După ce, ani întregi, prin natura meseriei, am fost nevoit să înghit stenograme cu hârdăul, m-am gândit să fac următorul experiment: am printat transcripturile unor cazuri de răsunet ( Duicu, Vântu, Voicu, Năstase, Adamescu, Bercea), le-am amestecat ca pe un pachet de cărţi de joc, apoi am extras, complet aiurea, câteva foi, de pe care am copiat la întâmplare panseurile de mai sus şi pe care, cu premeditare, le-am uitat într-un colţ de birou. După câteva zile de „fezandare”, am încercat să-mi amintesc identitatea oratorilor. A fost imposibil.
Mai mult, discuţiile de pe foile încurcate, puse cap la cap, se potriveau în mod bizar, curgeau de la sine, ca şi când ar fi fost vorba despre o singură şi îndelungată convorbire între aceeaşi doi inşi. Invariabil unul era arogant, stăpân pe sine şi pe situaţie, deseori libidinos, celălalt-la fel de lacom, dar slugarnic şi prompt, răspunzându-i de obicei aproape monosilabic cu „Aha, am înţeles”, „Îhî”, „Sigur”, „Ok. Mi-am notat”, „Punct. Asta fac!”, liricizat cu „Vă pup, să vă dea Dumnezeu sănătate! Eu nu-s bun de nimic!” sau, dacă simte mireasma „ţepei”, cu „(…) să moară copii mei dacă nu mă mut eu la tine în casă!”.
În toate era vorba de bani, de mulţi bani, care trebuiau daţi, luaţi, transportaţi, transferaţi, sau de o vorbă care trebuia pusă undeva, cuiva, care trebuia să execute ceva vital pentru cineva, acţiune în urma căreia rezultau fie bani, mulţi bani, fie influenţă sau putere. În toate, cei doi se comportau ca şi când ar fi fost singuri pe lume, li se rupea chiar atunci când ştiau că sunt interceptaţi, cu o naturaleţe stupefiantă puneau la cale „tunuri” decisive, care ar fi făcut câteva generaţii ale propriilor clanuri să uite spaima cu care românul comun cotrobăie prin portofel după banii de întreţinere.
Dar, vorba lui Eminescu, „toate-s vechi şi nouă toate”. Nu vouă!
În cartea sa de memorii, generalul L.A.A. de Langeron (citat de Radu Baltazar, într-un strălucit studiu despre Fanar) consemnează pe la începutul anilor 1800: „Toate dregătoriile se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a se comite în ele toate crimele fără pedeapsă. Fiecare loc îmbogăţeşte în puţin timp pe acela ce-l obţine...Prădăciunile, furturile, cruzimile dregătorilor munteni nu mai sunt nici secrete, nici colorate printr-un pretext oarecare...Boierul muntean Constantin Filipescu îi vinde generalului Miloradovici pe propria lui fată, pentru a dobândi postul de preşedinte al Divanului, a-şi doborâ potrivnicii şi a jefui nestingherit. Varlaam, vistiernic şi vicepreşedinte al Divanului, pentru a nu-şi pierde rangurile, îşi convinge nepoata, remarcată la un bal de generalul Kutusov, să i se prezinte acestuia şi, a doua zi, soţul ei o conduce în iatacul generalului”.
Că aproape îţi vine să strigi odată cu clasicul în zeghe Cătălin Voicu: „Asta-i România lui Traian Băsescu, înţelegeţi? Bani, şantaj, asta-i crima organizată, nu automatu’ pe stradă! Că-ţi vine să ieşi cu arma în mână la un moment dat pe stradă, să nu mai ţii cont de nimic. Că nici în ’89 nu au fost abuzuri şi atrocităţi, dom’ne, şantaj pe faţă!”