Agentul religios 007 sau Cacealmaua

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Identificarea credinţei şi expunerea ei ca armă electorală în spaţiul public al campaniei electorale mi se pare un act dezgustător, anti-democratic şi, finalmente, un act laş. Cartea credinţei religioase e jucată  la cacealma de acei jucători care nu cred ei în ceva, altceva decât minciuna, negarea realităţii şi inconştienţa privind “miza”: evoluţia unui stat modern în perioada următoare.

În cele ce urmează e vorba de două lucruri: cum este atrasă religia în cursa prezidenţială şi cum acest lucru este o cacealma. Ca reacţie la un discurs politic, media evaluează în aceste zile chestiunea apartenenţei religioase a unor candidaţi la prezidenţiale. Primul ministru, care e şi prezidenţiabil, a făcut o referire indirectă la un alt prezidenţiabil care are o altă apartenenţă religioasă. Ce caută ortodoxia în gura unui social-democrat? Cât are de-a face social-democraţia cu ideea creştin-ortodoxă? De ce este adus acest lucru privat, intim (credinţa religioasă) în arena publică?

Să ne aducem aminte că, în turul doi al prezidenţialelor din 1996, agentul religios 007 a intervenit magistral în confruntare: dl. Constantinescu îl întreba frontal pe dl. Iliescu dacă acesta crede în Dumnezeu. Primul urma să câştige la o mică diferenţă de voturi. De altfel, încă din 1990, dl. Iliescu era atacat constant pe ideea că este ateu, nu e ortodox “de-al nostru”, fapt coroborat cu executarea soţilor Ceauşescu în ziua de Crăciun. Curios cum o naţiune ortodoxă în proporţie de optzecişi ceva la sută, a acceptat, finalmente, faptul! Noua democraţie română urma să se nască din acest atac anti-creştin, vrednic de arsenalul anti-ortodox deţinut de dl. Iliescu şi feseniştii domniei sale.

Să recunoaştem: Biserica Ortodoxă Română e frate de cruce cu Statul român de azi. Nu comentez cum a revendicat şi obţinut - şi continuă să o facă - proprietăţi deţinute odinioară, dar impune educaţia ortodoxă în şcoli în condiţii care au mai puţin de-a face cu statul democratic. Nu numai că devine agent electoral, în ciuda dezminţirilor periodice (una e chiar de ieri), dar promovează complicitatea cu statul-naţiune român. Se comportă ca majoritarul răsfăţat în propria ţară, în ciuda faptului că la noi mai există şi alte culte religioase. Cum ştim, în România de azi Biserica ortodoxă e parte a Statului, deşi în Constituţie aşa ceva nu este scris. Încercarea de revizuire a Constituţiei în sensul recunoaşterii contribuţiei BOR la „modernizarea” statului român a stârnit deja luări de poziţie. Faptul că textul Constituţiei nu stipulează clar, într-un preambul, valorile pe care e fundamentată existenţa statului român şi a naţiunii, precum şi clarificarea relaţiei religie-stat în România (nici laic, nici religios nu se poate), e prilej, în continuare, pentru ambiguităţi şi acţiuni dubioase, precum aceea evocată la început.

ID-ul religios, identificarea credinţei şi expunerea ei ca armă electorală în spaţiul public al campaniei electorale mi se par un act dezgustător, anti-democratic şi, finalmente, un act laş. Cartea credinţei religioase e jucată  la cacealma de acei jucători care nu cred ei în ceva, altceva decât minciuna, negarea realităţii şi inconştienţa privind “miza”: evoluţia unui stat modern în perioada următoare. Nici în 1996, nici acum, invocarea lui Dumnezeu ca „joker” apt să câştige partida nu este OK. Nu ne luptăm în idei, doctrine, planuri de viitor pentru România, ci în ortodoxie şi ideea creştină care ne vor scoate la liman. Credinţa te ajută, dar …nu-ţi pune-n traistă. Îţi dă o anume siguranţă, dar nu se substituie gândirii constructive care să propună României, cetăţenilor ei, calea de urmat pentru următorii cinci ani şi mai departe.

Nici în 1996, nici acum, invocarea lui Dumnezeu ca „joker” apt să câştige partida nu este OK. 

În continuare, confuzia între încrederea în Biserică şi credinţa în Dumnezeu, explică rezultatele sondajelor privind încrederea în instituţii. Mulţi au afirmat că numărul celor care cred în Dumnezeu e mai mic, mult mai mic decât indică 87% (apartenenţa declarată la ortodoxie). Faptul explică global de ce societatea noastră arată ca un târg de secol 18 unde, în praf, mirosuri, mizerii la tot pasul, se practică negoţul cu destinul ţării. Tarabele politice îşi ţipă marfa în dispreţ faţă de credinţa în valorile creştine de bază. Dacă aceşti „negustori” ar crede, asta s-ar vedea, s-ar simţi imediat în discursul lor public, în vertebrarea lor morală, în privirea clară, cinstită. Cacealmaua la care suntem martori în aceste zile, în care se încearcă aruncarea prafului de pe tarabă în ochii electoratului (care ar vrea să creadă, totuşi, în ceva, în cineva), este vrednică de dispreţ. Ortodoxia este „jucată” la cacealma: jucătorul nu e credincios, altfel nu ar face aşa ceva. Ea e agentul religios 007 care ar urma să intervină decisiv şi să câştige partida pentru comanditarul acţiunii. Ca în celebrul serial cinematografic.

Să mai observăm şi altceva. Invocarea lui Dumnezeu în spaţiul politicului devine mai frecventă, dar în moduri diferite, pe măsură ce statele îşi dezvoltă modernitatea. Unele aleg calea secularizării, altele modifică treptat paragrafe din propriile Constituţii ori schimbă regimul raporturilor între Stat şi Biserică inclusiv în zona aministrativă. Cum se ştie, azi sunt foarte puţine state unde clerul este finanţat din banul public. Chestiunea importanţei factorului religios în viaţa publică, în viaţa unei naţiuni dă, în continuare, bătăi de cap Uniunii Europene. Cum să prevezi această importanţă în actele fundamentale, cu valoare de lege? De ce jurământul depus de preşedinte, miniştri şi alţi funcţionari publici e făcut cu mâna pe Biblie? De ce se spune, de multe ori în aceste ocazii: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu” ? Care este, de fapt, valoarea acestui jurământ? Mai ales după ce acela sau aceea care jurat, a greşit apoi: în actul de guvernare, în oficiul prezidenţial.

În fine, este îngrijorător cum factorul religios este prevăzut în Constituţia noastră: pe de o parte (art.29), “cultele religioase sunt autonome faţă de stat”, pe de altă parte (art.29/6 şi art. 32/7) referinţele la dreptul părinţilor de a asigura educaţia copiilor (minori) este asociată cu libertatea învăţământului religios şi cu garantarea acestuia de către stat. Dar modul şi formele în care educaţia religioasă a pătruns în şcolile româneşti te pune pe gânduri. Biserica a abandonat demult privilegiul autonomiei, iar Statul profită de complicitatea sa electorală.

În august 2010, existau oficial în România 18.300 de biserici. Şi încă se construiesc. Fonduri din bani publici pentru acestea sunt cerute în continuare. Acum patru ani, exista la fiecare mie de locuitori câte o biserică (includem aici şi nou-născuţii, populaţia şcolară). Raportul s-a schimbat, desigur, în patru ani. Rezultatul este că, pentru prima oară în acest fel, chestiunea credinţei religioase a devenit subiect major de marketing politic pentru cel mai mare partid din România. Ne vom aştepta, în contrapartidă, ca biserica să ne indice calea de urmat în dezvoltarea europeană, în creşterea potenţialului nostru democratic, economic, în creşterea nivelului nostru de trai. Teme pe care încă nu le-am auzit în discursul politic de acum. Căci politicienii noştri de frunte, mândri că sunt ortodocşi, par să fi uitat calea dreaptă. Credinţa a devenit, pentru ei, agentul electoral 007. Îi delegă acestuia propriile neputinţe. Mai bine s-ar ruga. Ei nu ştiu, însă, cui. Nimic nu e mai trist decât să vezi cum credinţa în Dumnezeu nu e decât pe buze, nu şi în inimă. Când inima vorbeşte, ea nu poate minţi, ca gura.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite