A făcut preşedintele Iohannis tot ce putea face în mandatul său?

Discuţii ample în spaţiul public despre mandatul preşedintelui Iohannis, dacă a făcut tot ce se putea face pentru a opri PSD-ul să distrugă economia ţării şi să dilueze  lupta anticorupţie. Mulţi comentatori, ziarişti  şi analişti politici sunt critici la adresa realizărilor din mandatul lui Iohannis. Alţii consideră că şi-a făcut datoria, că mai mult decât a făcut nu era posibil în contextul atribuţiilor constituţionale pe care le avea.

Există foarte multă aşteptare de la şeful statului, un fel de sindrom al „tătucului”.  Secole de istorie, în care domnitorul, regele, şeful partidului unic, tăiau şi spânzurau în România au lăsat urme adânci în mentalitatea românilor. Este capul statului, poate şi trebuie să facă orice, îşi zic încă o mare parte dintre români. Ignorând că în democraţie există o separaţie a puterilor în stat, se aplică principiul „cheks and balances”, doar poporul este suveran şi decide cine-l va conduce în patru ani de la alegeri. Nu preşedintele, el nu are această prerogativă constituţională.

Principalele critici aduse preşedintelui Iohannis

A mai dat o şansă PSD prin Viorica Dăncilă. Pornind de la o exprimare nefericită a preşedintelui Iohannis, mai degrabă metaforică („am hotărât să mai dau o şansă PSD”), multă lume a crezut că avea şi posibilitatea să nu mai dea o şansă PSD. Complet fals. Nu preşedintele dă       „şanse”, ci poporul, la alegerile parlamentare în urma cărora rezultă compoziţia politică a parlamentului.  A încercat şi preşedintele Traian Băsescu să ignore majoritatea parlamentara, când i-a desemnat pe Lucian Croitoru şi pe Liviu Negoiţă drept premieri. Nici n-au ajuns în parlament, pentru că n-au fost în stare să adune o echipă guvernamentală cu şanse de a trece de parlament. Tot Traian Băsescu a dat două „şanse” lui Victor Ponta, pe care îl dispreţuia profund. Pentru că îl obliga Constituţia să procedeze astfel.

Preşedintele are ca unic criteriu în deciziile pe care le ia interesele României. Şi nu era în interesul României o criză politică prelungită, care să afecteze economia şi încrederea partenerilor noştri, a investitorilor,  în capacitatea României de a se autogestiona.

Există informaţii din care rezultă că Liviu Dragnea se aştepta ca Viorica Dăncilă să fie refuzată de preşedintele Iohannis, urmând ca următoarele propuneri să fie Carmen Dan şi Olguţa Vasilescu. Persoane mult mai loiale lui Dragnea, care ar fi dat toate OUG-urile cerute de acesta, fără să clipească. Ce a făcut Carmen Dan pe 10 august este acum de notorietate. A gazat, bătut, fugărit fără milă zeci de mii de români nevinovaţi, ziarişti români şi străini, turişti israelieni, posibil la cererea lui Dragnea. Dacă ajungea Carmen Dan premier, acum Dragnea alerga liber pe câmpiile patriei iar justiţia şi lupta anticorupţie erau făcute praf prin OUG-uri. De asemenea, amnistia şi graţierea ar fi umplut ţara de infractori, mai ceva decât a făcut-o recursul compensatoriu. Desemnarea Vioricăi Dăncilă ca premier a dus la condamnarea şi arestarea lui Dragnea (n-a vrut să-l salveze cu OUG), la alegerile şi referendumul din 26 mai,  care au pus PSD pe butuci.  Cu Carmen Dan premier, eram acum într-o situaţie mult mai proastă. Nu ştiu dacă a fost un calcul al preşedintelui, sau doar o precauţie, pentru că deja o refuzase pe Sevil Shaidehh. Cei care critică acţiunile preşedintelui nu iau în calcul şi consecinţele uneia sau alteia dintre deciziile sale. Sau ale  deciziilor pe care le reproşează preşedintelui că nu le-a luat.

Decizia în cazul Kovesi. Este iarăşi o critică importantă adusă preşedintelui. „Nu trebuia să o demită cu orice preţ”, spun unii comentatori, fără să se întrebe care ar fi fost preţul. „Preţul” era următorul: ar fi fost suspendat pe bună dreptate, pentru încălcarea Constituţiei. Preşedintele interimar, Tăriceanu, un critic acerb al justiţiei, ar fi revocat-o  oricum pe Kovesi a treia zi, deci nici un câştig. Mai mult, ar fi promulgat în rafală toate legile promovate în parlament de trio-ul Iordache, Nicolicea, Nicolae, fără să le trimită în parlament sau la CCR. Cum în materie penală este valabilă prevederea cea mai favorabilă, adio luptă anticorupţie împotriva infractorilor din administraţia centrală şi locală. Tăriceanu ar fi numit în fruntea parchetelor şi instanţelor de judecată persoane obediente coaliţiei PSD_ALDE, iar justiţia era acum încălecată  politic. Erau mai acceptabile astfel de consecinţe? În mod categoric, nu.

Lui Iohannis i-ar fi fost teamă de suspendare. Este iarăşi o critică care i se aduce. Nu cred că îi era teamă pentru persoana sa. Ci pentru modul în care ar fi fost afectate interesele României, în plan intern şi extern, pe termen mediu şi lung, prin prezenţa la Cotroceni a lui Tăriceanu, fie chiar şi pentru o lună. Un preşedinte în funcţie are în minte interesele României, nu propria persoană.

Lipsa de implicare în problemele României. Un alt reproş adus preşedintelui. Fără să gândească respectivii critici că preşedintele are atribuţii în domeniile de politică externă, apărare, şi siguranţa naţională. Este şi mediator între instituţiile statului, este adevărat. Dar asta nu înseamnă că poate da ordine guvernului, parlamentului, CCR, ministerelor. Nu are acest drept. Chiar şi aşa, s-a trezit de multe ori în conflict juridic de natură constituţională cu guvernul şi parlamentul, iar decizia CCR trebuie respectată inclusiv de preşedinte. Aşa scrie în Constituţie. Altfel, dacă ieşea săptămânal sau mai des în declaraţii de presă, cădea în derizoriu. Cine se mai uită la un preşedinte care repetă săptămânal aceleaşi fraze! În ultimele luni, când suspendarea sa nu mai este posibilă, preşedintele a reuşit să blocheze guvernul PSD, lăsându-l fără miniştri importanţi, unul din motivele  pentru care ALDE a şi părăsit guvernarea.

"Preşedintele putea să facă, în opinia mea, mai mult decât a făcut, cu condiţia să îşi asume riscul suspendării din funcţie", afirmă, într-un interviu acordat Ziare.com, prof. dr. Ioan Stanomir, care este de părere că un preşedinte de ţara "trebuie să posede curaj", curajul fiind şi "o caracteristică morală".

Îmi pare rău,  nu pot fi de acord cu profesorul Stanomir. Riscul nu era pentru preşedinte, ci pentru situaţia României când pentru o lună se afla la Cotroceni Tăriceanu. Preşedintele nu avea cine ştie ce riscuri de înfruntat. Electoratul ar fi decis în ultimă instanţă dacă rămânea, sau nu, preşedinte. Dar Tăriceanu şi PSD ar fi făcut praf justiţia cu legi şi OUG-uri, ar fi deteriorat relaţiile internationle ale României, ar fi promulgat amnisitia şi graţiere umplând ţara de infractori. Era de acceptat aşa ceva?

Mai spune profesorul Stanomir: „Bilanţul acestui pasivism prezidenţial din prima parte a mandatului preşedintelui Iohannis este dramatic, pentru că el a permis colonizarea statului şi a instituţiilor statului de către PSD”.

De când are preşedintele atribuţii în numirea şefilor de instituţii, cu excepţia câtorva din domeniul apărării şi securităţii naţionale? Poate şeful statului să se opună numirii în tot felul de funcţii publice a unor personaje dubioase şi obediente regimului PSD-ALDE, când acesta este un atribut al guvernului, parlamentului, miniştrilor? Ce-ar fi trebuit să facă, să nu fie pasiv? Să strige în fiecare seară la tv-uri? Cădea în derizoriu foarte repede, şi oricum nu ţineau cont de declaraţiile sale. Pe de alta parte, nu preşedintele decide singur pe cine numeşte la DNA, de exemplu. Este obligat sa ţină cont de propunerile venite de la alte instituţii ale statului. Le poate refuza, este drept, dar pentru cât timp?

„Preşedintele Iohannis a înţeles în ceasul al 13-lea sau al 14-lea că doar confruntarea cu PSD este cea care poate asigura şi prestigiul şi realegerea.”, spune profesorul Stanomir.  Nu este chiar aşa. În ultimele 6 luni nu se mai punea problema suspendării preşedintelui, populaţia a înţeles ce se întâmplă cu promisiunile PSD, dovadă rezultatele scrutinului din 26 mai, iar Dragnea a plecat la închisoare, Justiţia dând un semnal clar celor aflaţi la putere că nu se pot juca cu respectarea legilor. În plus, presiunile de la Bruxelles au scos-o pe Viorica Dăncilă din cleştele lui Dragnea, şi a luat jocul politic pe cont propriu. Este cu totul altă atmosferă poliică în ţară în ultimele 6-9 luni, comparativ cu prima parte a mandatului PSD-ALDE.

„Există întotdeauna pârghii, iar principala pârghie a unui preşedinte este aceea de a fi activ”,  declară profesorul Stanomir. Greşit. Pârghiile sunt doar cele oferite de Constituţie, nu întotdeauna necesare şi suficiente pentru a rezolva toate problemele ţării. Şi cum ar fi ca un preşedinte, pentru a fi activ, s-ar apuca să depăşească atribuţiile oferite de Constituţie? Restul populaţiei şi-ar spune: dacă preşedintele încalcă Constituţia, noi de ce am respecta-o?

„Preşedintele Iohannis a comis o eroare gravă şi aproape impardonabilă - aceea de a-i încredinţa mandatul de premier doamnei Viorica Dăncilă. Se vede astăzi cu ce consecinţe.”. Şi era mai bună Carmen Dan, sau Olguta Vasilescu? Cuiva din majoritatea parlamentară trebuia să-I  încredinţeze mandatul de premier. Nu putea ţine ţara într-o criză politică mai multe luni, pentru că România nu este Belgia. Ar fi încălcat Constituţia, cu riscul suspendării. Risc nu pentru el, ci pentru soarta României, care încăpea pe mâinile „preşedintelui ” Tăriceanu.

În concluzie

De pe tuşă, când nu ai nicio responsabilitate, este uşor să critici. Când ai în vârful pixului interesele României, soarta a milioane de români, este cu totul altceva, operezi cu alte criterii, nu cu cele de ordin personal. Sfatul meu pentru toţi criticii mandatului lui Iohannis este să se pună în pielea şefului de stat care trebuie să se gândească la toate consecinţele actelor sale, la interesele României, ajutat de o echipă de consilieri de prima mână.

În alt articol despre realizările din mandatul lui Iohannis.