Zubin Mehta şi istoriile Festivalului

„Tot frumos e!”, exclamă cu entuziasm doamna în rochie albastră, de pe scaunul de lângă mine, atunci când Zubin Mehta, sprijinindu-se într-un baston negru, intră pe scena Sălii Palatului. Am fost deja anunţaţi că Maestrul va dirija stând pe scaun: a suferit recent o intervenţie la genunchi, dar n-a vrut să renunţe la Festival.

E, probabil, unul dintre cei mai vechi invitaţi ai evenimentului dedicat lui Enescu – vine la Bucureşti încă din anii ’60, când nu era încă faimos – aşa că publicul îşi arată la rândul său preţuirea: pe măsură ce dirijorul se apropie de mijlocul scenei, într-un foşnet cald, admirativ, miile de spectatori se ridică în picioare şi aplaudă. Iar eu mă simt privilegiată: unul dintre marile momente ale ediţiei de anul acesta a Festivalului se întâmplă sub ochii mei.

„L-am văzut prima oară pe Mehta atunci când avea 28 de ani; eu aveam 25...”, şopteşte doamna în rochie albastră. E emoţionată, se vede, iar povestea acestui concert – Israel Philharmonic Orchestra, dirijată de Zubin Mehta, prezintă Simfonia de cameră nr. 1 a lui Schoenberg şi Simfonia nr. 8 de Bruckner – e şi povestea doamnei care vine la Festival de la prima ediţie, cea din 1958; acum are 76 de ani, cu 3 mai puţin decât dirijorul care a intrat în istorie.

În faţa noastră, Mehta comunică senzaţional cu orchestra – iar prestanţa, distincţia sa, chiar aşa, stând pe scaun, nici că se pot nega. O să ţin mintea imaginea asta: spate înalt, sobru, piciorul drept ridicat pe un suport, bagheta în dreapta, iar mâna stânga sprijinită superficial pe picior, cu cotul mai sus, ca şi cum ar fi în permanentă poziţie de start. Aşa şi e: mâna se ridică periodic din punctul din sprijin, întărind indicaţiile baghetei sau comunicând, cu un gest scurt, al arătătorului, cu o anumită parte a instrumentiştilor.

La pauză, doamna cu care împart entuziasmul primei seri cu Zubin Mehta şi Orchestra Filarmonicii din Israel e înconjurată de colegi de generaţie. „Sunt leşinată după el!”, îi spune pe şleau unei prietene, iar mie mi-o arată, cu ochi de cunoscător, pe soţie – blondă, într-o bluză cu paiete: „Era foarte frumoasă când era tânără”. „E şi-acum...”, îndrăznesc. „E, dar el... el e şi mai frumos”, conchide cu ochi nostalgic, iar discuţia se îndreaptă rapid către cele 21 de ediţii ale Festivalului; mai cu seamă că se apropie, să se fălească, un alt companion de discuţie: „Eu, spre deosebire de multă lume din sală, am fost la câteva festivaluri”. Zâmbeşte complice: „Cu-acesta, am 22 de abonamente în total”. Se râde generos: ca şi partenera mea de discuţii, domnul n-a lipsit de la nicio ediţie. Iar cele 20 de minute ale pauzei trec cu folos: plonjez în istoriile personale ale doamnei în rochie albastră, care se întrepătrund bucuros, colorat cu istoriile Festivalului.

Eu am copilărit într-o casă de muzicieni şi, de la 7-8 ani, am mers la Operă. Tata era acolo instrumentist. Contrabasist. Şi mi-am dorit să fac muzică, dar el n-a fost de acord. M-am făcut în schimb farmacistă şi mi-a plăcut meseria mea, am făcut-o cu dăruire. Şi nu m-am îndepărtat nici de muzică: lucram la o farmacie de lângă Operă şi acolo veneau toţi artiştii. Le ştiam pe de rost leacurile pentru gât. Râde a aducere aminte. Artiştii nu sunt ca noi; trăiesc altfel, respiră muzică...

Pe-atunci, Festivalul Enescu se ţinea o dată la 3 ani şi mai multe săli găzduiau concertele: Opera, Sala Radio, Ateneu, Sala Palatului. Şi alergam de colo-colo – eram mai tânără şi puteam – ca să vedem cât mai mult. Vedeam un act la Operă – atunci la Operă era în fiecare seară un spectacol – şi fugeam la Sala Radio. Vedeam şi acolo o bucăţică şi fugeam mai departe. Nu vedeam nimic de la cap la coadă, dar nu aveai cum să faci altfel, pentru că toate spectacolele din toate sălile începeau cam la aceeaşi oră. Iar Festivalul ţinea 14-15 zile. Suntem un grup aici care făceam asta, ne cunoaştem de multă vreme, suntem cam din aceeaşi generaţie. Uite acolo, pe rândul din faţă, e Ileana Iliescu, fosta mare balerină. E cu un an mai mare decât mine – dar ce-a mai dansat fata asta...
De două ediţii încoace nu mai cumpăr bilete decât la Sala Palatului, că nu mai pot să alerg de colo-colo. După concertul de deschidere, de pildă, am luat repede un taxi şi am văzut Madrigalul la televizor.

O prietenă a doamnei are chef de glume – dar şi glumele sunt făcute pe ton duios, cu înţelegere: „O fi auzit şi el – el, Zubin Mehta – că e la modă să vii în România operat la genunchi...”. Zâmbeşte cu subînţeles şi revine apoi la laude: „A fost încântător!”. Ne pregătim de partea a doua – Simfonia nr. 8 în do minor de Bruckner – iar frumuseţea, distincţia sunt sunt notele cheie ale următoarelor 80 de minute. De pe scaunul înalt, ca să cuprindă cu privirea întreaga orchestră, Zubin Mehta dirijează cu zâmbet şi cu mână forte – şi, da, doamna a avut dreptate: „E lungă simfonia lui Bruckner, dar e nemaipomenit de frumoasă. Iar Mehta a aranjat instrumentiştii după cum a vrut, după cum i se pare lui că sună mai bine. Uite, de pildă, contrabasiştii sunt acum în stânga, când ei, de fapt, stau în dreapta. Iar harpele sunt în dreapta, deşi, de regulă, stau în stânga”. Iar eu sunt o norocoasă, cu atâtea cu aceste detalii de „bucătărie” a orchestrei şi a Festivalului la purtător.

Un lucru e cert: seara a fost un succes, iar publicul l-a chemat de nenumărate ori la rampă pe Mehta, iar Maestrul, în ciuda bastonului şi a încetinelii, a revenit cu bucurie pe scenă; mai mult, la dus, la întors, a încercat să cuprindă cu privirea toate colţurile sălii, balcon şi loje inclusiv, iar ochii săi au mulţumit.

24 de ore mai târziu, vom fi din nou în picioare, ovaţionând pe Zubin Mehta şi Israel Philharmonic Orchestra, la capătul unei seri în care se vor fi interpretat „Vox Maris”, poemul simfonic al lui George Enescu, şi impresionanta Simfonie nr. 9 a lui Mahler. Enescu se cântă însă foarte rar, asta e cert, iar în faţa mea, partitura unei violoniste se lasă greu domesticită: o foaie anume nu vrea să stea şi pace, semn că n-a învăţat încă „drumul”, că n-a prea fost folosită. Violonista încearcă în mai multe rânduri s-o facă să stea nemişcată, îndoaie chiar pagina aproape de cotor, dar foaia nu şi nu – aşa c-o ţine cu coada viorii, cât să poată cânta pasajul respectiv.

Cu marea, ploaia, vântul, trecem în partea a doua, dedicată lui Mahler – finalul, mai cu seamă, e magnific: sunetul viorilor se stinge fin, uşor, spre dispariţia completă, iar în sală izbucnesc uralele. O zi mai târziu, anunţând că a acceptat invitaţia de a fi preşedinte onorific al Festivalului „George Enescu” – ediţia 2017, Maestrul Zubin Mehta va mărturisi: „De abia aştept să revin în România, aveţi cel mai frumos Festival din lume şi cel mai minunat public. Fiecare muzician se simte atât de bine aici când se uită în sală şi vede zâmbetele oamenilor”.

Citeşte şi: A început bucuria!

Ediţia 2013 – mici istorii:
Întrebarea Luizei
O simfonie a musculaturii şi Bucureştiul, oraş al contrastelor
Radu Lupu, la Ateneu, şi-un val de recunoştinţă şi de entuziasm
Malkovich şi „comedia infernală” din faţa uşii Ateneului