Reverii la pian cu Jean-Claude Pennetier

Jean-Claude Pennetier este profesor la Conservatorul din Paris şi dirijează Ansamblul Intercontemporain FOTO: Arhiva Festivalului „George Enescu“

Pianistul francez Jean–Claude Pennetier va interpreta sâmbătă, de la ora 17.00, la Ateneul Român, bijuterii componistice semnate de Gabriel Fauré, Ferruccio Busoni şi Claude Debussy.

Articol scris de Toma Popovici

Gabriel Fauré. Nocturna nr. 12 în mi minor, op. 107. Compuse pe parcursul unei jumătăţi de secol, cele 13 nocturne ale lui Gabriel Fauré constituie o mărturie a metamorfozelor stilistice pe care creaţia sa le-a experimentat, de la farmecul romantic al lucrărilor timpurii, până la universul sonor introspect şi enigmatic al stilului său târziu. În această penultimă nocturnă, limbajul armonic complex şi disonant, ritmica preponderent sincopată şi fluxul continuu al şaisprezecimilor secţiunii mediane proiectează o atmosferă tulburătoare, plină de freamăt şi nelinişte.

Barcarola nr. 11 în sol minor, op. 105. Dedicată fiicei compozitorului spaniol Isaac Albeniz, cea de-a unsprezecea barcarolă reflectă ethosul stilistic târziu al lui Fauré. Ţesătura sonoră densă, complicată, polifonică, este dublată de o ambiguitate tonală, de lipsa unui sentiment de stabilitate dat de un centru tonal clar articulat.

Ferruccio Busoni. Sonatina nr. 2, BV 259. Prezentată de către compozitor, în programul primei audiţii, drept Sonatina seconda, senza tonalità, (Sonatina a doua, fără tonalitate), lucrarea nu abordează un limbaj atonal strict, asemeni celui utilizat de Schönberg sau Webern. Figurile ce au marcat semnificativ stilul componistic al lui Busoni au fost Bach şi Liszt, influenţele lor regăsindu-se în această a doua sonatină. Concepută într-o formă liberă, de poem, aidoma Sonatei în si minor de Liszt, Sonatina îmbină scriituri pianistice de mare anvergură şi virtuozitate, de factură lisztiană, cu texturi contrapunctice dense, într-o muzică sumbră şi plină de tensiune.

George Enescu. Sonata nr. 1 în fa diez minor pentru pian, op. 24 nr. 1. Cele două sonate pentru pian op. 24 îl aşează pe George Enescu în panteonul marilor autori de literatură pianistică ai secolului al XX-lea: Prokofiev, Bartók, Debussy etc. Prezentată în primă audiţie de către compozitor, la Bucureşti apoi la Paris, Sonata nr. 1 este structurată în trei mişcări, foarte contrastante din punct de vedere al expresiei. 

Partea întâi îmbină sonorităţi rafinate şi armonii complexe cu linii melodice impregnate de un subtil ethos popular românesc, din universul sonor nelipsind culminaţiile grandioase, totul într-un climat emoţional dureros, tensionat, chiar sumbru.

Puterea de sugestie, prin care Debussy zugrăveşte misterul unei catedrale, este copleşitoare.

Partea a doua propune un contrast major cu tonusul primei, şi este „o explozie de vitalitate şi bună dispoziţie, mai rar întâlnită la Enescu” (Pascal Bentoiu, Breviar enescian). Umorul se manifestă aici printr-o ţesătură aerisită, pusă în valoare de un joc pianistic lejer, precum şi prin tratarea în cheie nu tocmai serioasă a temelor cantabile.

Foarte sugestiv descris de către autor drept „întruchiparea câmpiei române în noapte” (Pascal Bentoiu, Breviar enescian), finalul sonatei este, probabil expresia cea mai frumoasă a poeticii enesciene, plină de reverie, mister şi de acel inefabil şi intraductibil „dor“ românesc.

Claude Debussy. La cathédrale engloutie.Catedrala scufundată, al zecelea Preludiu din cele 12 ale primului volum de Preludii pentru pian, este una dintre cele mai cunoscute şi mai cântate bijuterii pianistice ale compozitorului impresionist francez. Puterea de sugestie, prin care Debussy zugrăveşte sonor monumentalitatea şi misterul unei catedrale din vremuri străvechi, este de-a dreptul copleşitoare.

Cloches à travers les feuilles. Clopotele prin frunziş sunt prima piesă din cel de al doilea caiet de Imagini – ciclu pianistic anterior Preludiilor. Muzica redă cu un farmec învăluitor „imaginea” sugerată de titlu, cu precizarea că e vorba de clopotele funebre de ziua morţilor, auzite prin frunzişul arămiu, de toamnă, al unui crâng. Gamele în tonuri care urcă şi coboară, figuraţiile rapide, clinchetul melodic din registrul acut, cu cele câteva note ce se repetă visător, formează planuri sonore ce se împletesc într-o curgere continuă, învăluită de acea poezie inefabilă proprie muzicii lui Debussy.

Studii pentru pian, Caietul II(Pentru scări cromatice; Pentru ornamente; Pentru note repetate; Pentru contraste sonore; Pentru arpegii compuse; Pentru acorduri). Conceptul de „studiu pentru pian”, ca piesă de concert ce transcende dificultăţile pur instrumentale şi scopul didactic, având un caracter şi o valoare artistică a fost cristalizat de Chopin şi continuat de Liszt, Rachmaninov, Debussy, Stravinsky etc. Cele 12 studii pentru pian ale lui Debussy, grupate în două caiete, poartă fiecare indicaţia elementului tehnic pentru care a fost compus, însă toate îşi depăşesc condiţia de exerciţii pianistice, adevărata provocare adresată interpretului fiind relevarea diversităţii stărilor interioare şi a varietăţii şi subtilităţii culorilor sonore.

Jean-Claude Pennetier - PIAN

În vârstă de 71 de ani, Jean-Claude Pennetier a început studiul pianului la vârsta de 3 ani, iar mai târziu, la Conservatorul din Paris, a studiat pian şi muzică de cameră.

A început o carieră solistică în ţară şi străinătate, dar, după ce a câştigat în mod strălucit mai multe concursuri internaţionale, la începutul anilor ‘70 alege să se dedice, pentru un timp, compoziţiei şi dirijatului. Profită însă de această perioadă pentru a-şi aprofunda repertoriul şi a reflecta asupra muzicii. 

Revine pe scena de concert, şi, în prezent este invitat în Franţa şi în străinătate să colaboreze cu Orchestre de Paris, Staatskapelle din Dresda, NHK din Tokyo etc. Este invitat constant la festivaluri de mare anvergură: Festival de la Roque d’Antheron, Prades, Festivalul Chopin, la Monte-Carlo, Moscova etc.

Din 1995 predă la Conservatorul din Paris.