REPORTAJ Călăuzele artiştilor din Festivalul „George Enescu“
0
În spatele dirijorilor charismatici şi al orchestrelor cu renume, care ridică publicul în picioare, se află în jur de 60 de oameni tineri, entuziaşti, care vorbesc mai multe limbi străine, colaboratori ai Artexim, firma care organizează Festivalul.
Duminică dimineaţa, ora 9.00. „Îmi mai trebuie o cafea, că tot mi-e somn“, spune o fată cu părul lung, îmbrăcată într-un deux-pieces roz bombon, care traversează rapid holul Ateneului. Ca ea, în acelaşi costum care îţi sare în ochi, mai sunt vreo zece altele, toate la fel de tinere, care aşteaptă în zona de garderobă, aşezate pe fotolii sau căţărate pe mobila de lemn din faţa cuierelor. Printre ele, doi-trei băieţi, în costume gri, cu papion. „Ce-ai făcut aseară?“, „Azi ai însoţire?“, se întreabă unul pe altul fără niciun preambul, ca nişte prieteni vechi. Până la 9.10 s-au strâns cam 30 de persoane, toţi în costume roz (fetele) şi gri (băieţii), toţi colaboratori ai Artexim (firma care organizează Festivalul „Enescu“), recrutaţi pentru ediţia de anul acesta. E unul dintre puţinele momente în care îi poţi vedea adunaţi într-un singur loc. De obicei, sunt împrăştiaţi pe la aeroport, hoteluri, Sala Palatului şi Ateneu. Oriunde este vreun muzician care cântă în Festival, acolo este şi însoţitorul lui, ca o umbră colorată. Sunt vreo patruzeci în total.
Faceţi poze cu copiii, că ei sunt importanţi. Mihai Constantinescu, Director Artexim
Fiecare orchestră primeşte unul sau doi însoţitori (în cazul formaţiilor numeroase, care pot avea şi 100 de membri), iar dirijorii şi soliştii au tratament special. Fiecare are însoţitorul lui, care îl ia de la aeroport, îl duce la hotel, îl ia de la hotel ca să-l ducă la repetiţii (chiar dacă distanţa e scurtă, de la Hilton până la Ateneu), îl aşteaptă în culise pe perioada repetiţiilor. Şi iese cu el seara la o bere? „Nu, ei ies împreună, cu colegii din orchestră. Dar ne pot cere să le recomandăm un restaurant. Însă cu Philippe Petit, de la European Contemporary Orchestra, am fost în Club Control! Pentru că a avut concerte acolo, în două seri – voce, saxofon şi el, pe post de DJ“, povesteşte încântată Iuliana, unul dintre însoţitori. Are 26 de ani, a terminat Literele, a mai lucrat şi acum doi ani pentru Festivalul „Enescu“.
„– Eşti plătită pentru asta?“
„– Da, chiar dacă e o sumă modică. Oricum, ăsta e singurul voluntariat neplătit pe care l-aş fi făcut. Mie oricum îmi place muzica, merg la Ateneu în timpul anului, aici mai fac rost şi de invitaţii... deci banii sunt un bonus.“
E o oboseală sănătoasă. Simţi că lâncezeşti dup-aia, când se termină Festivalul. Iuliana, însoţitoare
Poveşti cu dirijori
Unii dirijori sunt prietenoşi, dar, în general, i se pare că există o ruptură între orchestra, care stă mai mult pe hol şi dirijorul, care are cabina lui. I se luminează ochii când vorbeşte de James Gaffigan, care a dirijat Orchestra Simfonică din Lucerna: „A fost cel mai prietenos om din Festival! În pauza din timpul concertului, ieşea pe aici – îmi arată cu mâna scările din spate – să fumeze, cu toată lumea. Eee, dacă ar fi toţi aşa, ar fi prea simplu“.
Artiştii sunt pe liste
O altă însoţitoare, subţire, cu părul lung, machiată discret, este Diana. Când o întreb de la ce facultate e, îmi spune „nu încă, sunt la liceu“. Are 18 ani şi, pentru că ştie limba rusă, îl va însoţi pe dirijorul Mihail Pletnev, care are concert miercuri, la Sala Palatului. Când îi rosteşte numele, se aude imediat vocea lui Miriam „Culeanu. You Russian girl!“ Miriam Aldea, singura îmbrăcată în roşu, este secretara Artexim, adică răspunde la toate telefoanele, la toate mailurile. „Fac şi însoţire, fac şi flori“, completează repede, privindu-mă pe deasupra ochelarilor cu ramă neagră. Când îmi vede mirarea, adaugă „Sunt una dintre cele patru fete care intră pe scenă şi dau flori la sfârşitul spectacolului.“
Totul se întâmplă pe liste. Şi trebuie să ai telefonul deschis, la orice oră. Miriam, secretara Artexim
A doua zi, adică luni dimineaţa, o întâlnesc la birou, în apartamentul de patru camere din apropierea Pieţei Victoria. E îmbrăcată business, cu sacou negru şi fustă beige, iar ochii îi sunt conturaţi cu tuş negru. Nu e mai mare decât colaboratorii Festivalului, dar e singura care îi cunoaşte pe toţi, îi coordonează, îi dădăceşte. „Bună dimineaţa, eşti în pat? Nu-i nimic, lasă, poţi să mai dormi un pic, că oricum e trecut de 10“, îi spune persoanei de la celălalt capăt al telefonului. În mâna dreaptă are mobilul, iar mâna stângă i se mişcă rapid, de pe tastatura calculatorului pe receptorul telefonului fix („Artexim, bună ziua!“) şi înapoi.
Pe pereţi sunt prinse foi A4 cu listele hotelurilor, orchestrelor, însoţitorilor. „Totul se întâmplă pe liste“, îmi spune Miriam, cu aerul unei mame relaxate, care ştie că i-au ajuns copiii la timp la şcoală. În colţ, lângă geam, este un ventilator cu picior, scos din priză. În camera din dreapta, sunt trei birouri. La unul dintre ele stă Mihai Constantinescu, înalt, uşor aplecat de spate, directorul Artexim. E pe fugă, pentru că în jumătate de oră are un interviu la Sala Palatului. La celelalte două stau Alexandra şi Dorin, care se ocupă de transportul intern şi internaţional. În camerele din stânga intrării stau oamenii care se ocupă de impresariat, cazare, contracte.
Cei de la catering fac un du-te-vino între La Mama, Ateneu şi Sala Palatului. Miriam, secretara Artexim
Raluca, în rochie neagră, cu părul lung, roşcat, are 26 de ani şi se ocupă de contracte.
„– Când se semnează contractele? Am auzit că, pe unii artişti, trebuie să-i abordezi chiar şi cu doi ani înainte, ca să fii sigur că vor fi prezenţi în Festival.“
„– De obicei în iulie, august. Există si precontracte. Dar ce e frumos e că, în lumea impresariatului străin, un gentlemen’s agreement e valabil.“
Apoi mai sunt şi cele şapte fete de la „security“, pe care le vezi mereu la intrare, la Sala Palatului sau la Ateneu. Li se spune „ninja girls“ sau „fondantele“. Şi cele două persoane de la catering. („Fac un du-te vino între La Mama şi Ateneu“, mă lămureşte Miriam, zâmbind.)
În lumea impreseriatului străin, un gentlemen's agreement e valabil. Raluca, responsabilă de contracte
În spatele scenei
Luni dimineaţă, la Sala Palatului repetă Orchestra din Stockholm. La etajul întâi, la centrul de presă, câţiva colaboratori lucrează la laptopuri. Printre ei, Valentina, de 24 de ani, însoţitoarea dirijorului Sakari Oramo. E absolventă de Conservator (secţia vioară) şi spune că e util să fie însoţitorii de specialitate, pentru că automat ştiu de ce au nevoie artiştii.
„– De ce au nevoie artiştii?“
„– De exemplu, un solist vocal trebuie să aibă în permanenţă pe scenă o sticlă de apă plată, la temperatura camerei.“
În culise, pe holurile largi, sunt cutii metalice albastre, mari cât jumătate de dulap, în care au fost transportate instrumentele. E linişte.
„– Nu-i prea multă linişte?“
„– Ideea e să nu fie agitaţie în culise. Cu cât e mai linişte, cu atât e mai bine“, îmi spune Valentina, în timp ce urcă scările.
Cu cât e mai multă linişte în culise, cu atât e mai bine. Valentina, însoţitoare
Undeva, într-un colţ, lângă geam, o doamnă exersează la harpă. Se aud acorduri de pian, din Concertul pentru pian nr.1 al lui Brahms. Pe masă, aproape de intrarea în scenă, sunt termosuri cu ceai şi cafea. Lângă ele, doi băieţi, unul de la catering, celălalt de la departamentul tehnic. „Trebuie să fii aici de dimineaţă până seara. Transporţi instrumente, rezolvi orice problemă apare“.
În sală sunt vreo 15 oameni: doi sunt însoţitori din partea Artexim, iar ceilalţi sunt din partea orchestrei din Stockholm – impresari, manageri. „În timpul concertului, noi trebuie să fim în culise. Deci muzica o ascultăm acum, la repetiţii“, îmi şopteşte Iuliana, care tocmai a terminat de vorbit cu impresara suedezilor, „ceva despre nişte invitaţii“. O zăresc şi pe Andreea:
„– Diseară ne vedem la spectacol?“
„– Da! Noi oricum suntem aici, pe «baricade»“
Se încarcă comentariile...
