Pianistul Fazil Say: "Enescu este un idol pentru mulţi turci"

Celebrul şi mult-iubitul pianist de origine turcă va cânta din nou în Festivalul Enescu pe scena Ateneului Român, mâine, de la ora 16.00, într-un program cu lucrări de Chopin, Debussy şi Beethoven.

Un interviu realizat de Ştefan Costache

E la fel de cunoscut în vestul Europei ca şi acasă, iar succesul internaţional de care se bucură trimite cu gândul la desantul artistic turcesc excepţional în care se înscriu, de asemenea, scriitorul câştigător de Nobel, Orhan Pamuk, sau regizorul premiat la Cannes, Nuri Bilge Ceylan, al cărui spirit pare să definească şi filmul ce deschide site-ul personal al lui Fazil Say – un film despre poezie, fragilitate, rezistenţă şi alienare într-o lume în care artistul boem, visător îşi găseşte din ce în ce mai greu locul. Pariul lui Fazil Say cu el însuşi dar şi cu lumea muzicală din jur? Acela de a crea o punte de comunicare adevărată între tradiţia muzicală cultă europeană şi cea turcă, de la est de Bosfor; un demers pentru care pune în joc atât calităţile sale de pianist, format la Ankara şi Germania, dar şi înzestrările de compozitor. Fazil Say ne-a oferit un interviu înaintea recitalului său din ediţia a XXII-a a Festivalului „Enescu”.

După cum ştiţi, melomanii români se bucură, la fiecare doi ani, de cel mai important festival dedicat, la noi, muzicii clasice – Festivalul Internaţional „George Enescu”. Este un privilegiu, într-adevăr, să avem ocazia de a asculta artişti faimoşi, aşa cum sunteţi şi dvs., aici, la Bucureşti. Dacă nu greşesc, va fi a doua prezenţă a lui Fazil Say în România – cu un recital cu casa închisă, deja de luni bune. Aşa că daţi-mi voie să vă întreb cum aţi primit invitaţia organizatorilor?

Fazil Say: Trebuie să vă spun că mă simt foarte, foarte mândru să cânt din nou la Bucureşti, în România. Este o ţară apropiată de Turcia, cu toţii facem parte din această zonă balcanică a Europei, avem stiluri de viaţă similare şi trăsături asemănătoare. De aceea ţin să fiu prezent ori de câte ori am ocazia în ţara dvs. şi să cânt pentru români. Vreau să spun că aveţi muzicieni minunaţi, personalităţi faimoase la nivel internaţional, pianişti, solişti vocali, dirijori şi compozitori. George Enescu este un idol pentru mulţi turci – iar noi avem nevoie de asemenea modele în Turcia, de modele muzicale ca marele compozitor român, care să atingă cu muzica sa pe toată lumea. Este foarte important şi sunt fericit că România are un mare festival ce poartă numele lui George Enescu. Îl consider cel mai mare festival de muzică clasică din Europa de Est iar asta este, de asemenea, extrem de important, la fel cum este să vezi că atâtea orchestre de renume, staruri ale muzicii clasice internaţionale şi ansambluri celebre vin la Bucureşti. Sunt fericit să fiu parte din festival.

Şi cum vă reamintiţi prima dvs. experienţă pe o scenă românească?

Prima mea prezenţă la Bucureşti a fost în urmă cu exact doi ani, am cântat atunci Concertul nr. 21 de Mozart alături de Orchestra Simfonică din Lucerna. S-a dovedit un mare succes, un concert foarte bun şi trebuie să mulţumesc festivalului şi publicului pentru că am fost invitat din nou şi pentru că interesul pentru bilete a fost atât de mare.

În seara de 4 septembrie – recital cu pagini de Chopin, Debussy şi Beethoven. Cum percepeţi dvs. structura acestui program, cum ni l-aţi descrie?

L-aş recomanda drept „clasic”, cu Chopin, Beethoven, o muzică extraordinară din epoca de glorie a tonalităţii; opusuri clasico-romantice la care se adaugă un mare maestru al impresionismului, Claude Debussy – voi cânta 4 dintre Preludii, creaţii ale sale majore pentru pian. Este un program foarte interesant, cu cele două sonate ale lui Beethoven, Sonata lunii şi op. 111, nocturne de Chopin şi formidabilele Preludii de Debusy. Consider că toate acestea conduc către nota generală de program minunat!

De acord cu concluzia dvs.! Cât de familiară vă este creaţia pentru pian a lui Enescu, domnule Fazil Say? Aveţi intenţia de a-l include în repertoriul dvs., la un moment dat?

Da, îmi place Enescu, i-am cântat chiar una dintre sonatele pentru pian şi vioară, o muzică minunată. Am mulţi prieteni din România, ca Mihaela Ursuleasa, care a murit, din păcate, în urmă cu trei ani. O pianistă foarte tânără, o muziciană minunată, am cunoscut-o foarte bine. Îmi place, de asemenea, foarte mult Radu Lupu, un uriaş interpret, dar şi maestrul Mandeal, un bun prieten al meu. Am colaborat cu el în Europa – în Franţa, Germania, este mereu o plăcere să lucrezi cu Cristian Mandeal. Aşa că muzica lui Enescu îmi este aproape, o înţeleg cu uşurinţă şi pentru că muzica românească are foarte multe în comun cu cea din Turcia.

Pentru că Enescu este un subiect cu care sunteţi familiarizat, aş vrea să vă întreb şi cum explicaţi faptul că cel mai cunoscut, cel mai apreciat compozitor român nu este inclus, astăzi, pe cât de des ar merita, în programele marilor instituţii muzicale, din întreaga lume?

Nu ştiu, nu am un răspuns la această întrebare. Ştiţi că în ţările vestice, ca Germania, Austria, există câte un idol componistic în funcţie de contextul geografic. Pentru Germania este Beethoven, pentru Austria – Mozart, pentru Italia sunt Verdi şi Puccini, iar Gershwin şi Bernstein rămân privilegiaţi în Statele Unite ale Americii. Cred că fiecare ţară se simte în mod natural apropiată de compozitorii naţionali iar acest sentiment de familiaritate nu există în relaţia cu autorii provenind din alte spaţii. Însă aceasta nu mi se mai pare o problemă într-o epocă aşa cum este a noastră: trăim un timp al comunicării în care ai la dispoziţie o mulţime CD-uri, plină de înregistrări, în care există Youtube, Google... Oricine poate avea acces la tot ceea ce doreşte să afle. Însă Enescu este faimos pretutindeni, chiar cred asta.

În ceea ce priveşte creaţia muzicală cultă în Turcia, există autori cu destin comparabil cu al lui Enescu? Aveţi exemple de compozitori relativ uitaţi, ignoraţi, care ar merita mai multă atenţie din partea lumii muzicale internaţionale?

Da, evident că Turcia are compozitori foarte buni, precum Ulvi Cemal Erkin sau Ahmed Adnan Saygun dar, evident, ei nu sunt la fel de cunoscuţi şi în Germania sau Franţa, trebuie spus. Deşi binecunoscuţi în Turcia, restul Europei nu îi cunoaşte.

În România, încă descoperim cât de mult mai avem cunoscut în privinţa propriului trecut cultural. Uneori, e nevoie de artişti ca Jordi Savall, spre exemplu, să reveleze lumii personalităţi excepţionale, precum românul Dimitrie Cantemir – enciclopedist, compozitor şi teoretician, între altele, unul dintre cei mai buni cunoscători ai muzicii turce de la începutul secolului al XVIII-lea. Ce vă spune dvs. Dimitrie Cantemir, domnule Fazil Say? Ce părere aveţi despre acest exemplu de faimă urmată de uitare? Şi care este lecţia pe care ar trebui s-o învăţăm, înţelegându-l pe Cantemir?

Mă interesează foarte mult muzica veche şi cea tradiţională, mai ales din perspectiva compozitorului care ar trebui să încerce şi să experimenteze orice este posibil pe teren sonor. De aceea obişnuiesc să ascult foarte multă muzică tradiţională, folclor, inclusiv cel românesc, care-mi place foarte mult. Este foarte vulcanic, neîmblânzit şi melodios, este minunat.

După recitalul din 4 septembrie, ora 16,30 de la Ateneu, Fazil Say va cânta pe 15 septembrie la Théâtre des Champs-Élysées din Paris. În program: Sonata sa pentru vioară şi pian (prezentată cu participarea violonistei Deborah Nemţanu) şi Concertul nr. 23 de Mozart, avându-l ca dirijor pe Sir Roger Norrington. Îşi cântă muzica, apoi, în 6 octombrie, la Grosses Festspielhaus din Salzburg, în compania violoncelistului Nicolas Altstaedt.