Marcel Proust l-a ascultat pe Enescu

La sfârşitul secolului al XIX-lea, George Enescu a fost primit în elita societăţii din capitala franceză, iar scriitorul Marcel Proust şi alţi artişti de seamă au fost impresionaţi de talentul său extraordinar.

Fireşte, nu putem acoperi în întregime, prin evocările noastre, o asemenea desfăşurare de activitate artistică ca cea a lui Enescu.

Se cuvine totuşi să ne oprim asupra câtorva momente ce au urmat primei audiţii a Poemei române în stagiunea Concertelor Colonne, sub conducerea lui Edouard Colonne, în 6 februarie 1898, eveniment extrem de bine primit de către elita societăţii pariziene. Este suficient să amintim că, drept urmare a acestui concert, prinţesa Elena Bibescu a oferit o fastuoasă recepţie, dedicată compozitorului şi dirijorului, ocazie cu care tânărul muzician, în compania lui Robert Loys la violoncel şi a Elenei Bibescu la pian, a oferit asistenţei o altă creaţie a sa, Trio pentru vioară, violoncel şi pian.

Câteva zile mai târziu, Editura Enoch a organizat de asemenea un concert în saloanele ziarului Le Figaro, în care s-a audiat o altă creaţie enesciană, Suita în stil vechi pentru pian. Să precizăm că a doua zi, suplimentul cotidianului Le Figaro a publicat şi un fragment din Poema Română, în reducţie pentru pian.

Proust l-a ascultat

Dintre momentele de legendă ale existenţei enesciene în Franţa, ar trebui menţionate încă cel puţin două, legate de violonistul Enescu şi de succesele sale pariziene. Primul aparţine unei celebre capodopere literare, În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust, în care scriitorul evocă adesea – în primul volum, Du côté de chez Swann – o temă dintr-o imaginară sonată de vioară aparţinând unui misterios compozitor necunoscut publicului, pe nume Vinteuil.

Curiozitatea descoperirii acestei opere a fost susţinută adesea de diferiţi critici şi cititori ai romanului. Ne oprim la o lămurire al cărei ecou a ajuns până şi în presa română prin Camil Petrescu, într-un articol al său publicat în 1924, când aproape se încheiase editarea postumă a ciclului de romane proustiene. Referindu-se la misterioasa sonată şi la romanul în care este menţionată obsesiv de scriitor, el citează o scrisoare a lui Marcel Proust către Jacques de Lacretelle, în care vorbeşte despre cheile operei sale: „În aceeaşi seară, ceva mai departe, m-aş fi surprins, vorbind de acea frază muzicală, că m-am gândit la farmecul Vinerii Mari – scrie Proust, după care adaugă: Tot în seara aceea, când pianul şi vioara se tânguiau ca două păsări care-şi răspund, am cugetat la Sonata lui Franck, mai cu seamă cântată de Enescu“.

Dacă evocăm această temă, chiar dacă nu avem interpretarea menţionată decât în imaginaţia cititorului proustian, trebuie s-o alăturăm unei alte muzici din timpul respectiv, căci, la fel de impresionantă este versiunea enesciană dată de Enescu Poemului pentru vioară de Ernest Chausson, interpretare care a cucerit nu numai publicul francez, ci a ajuns un simbol al artei violonistului până peste Ocean, în marile săli de concerte ale Americii. Ne reamintim probabil că această interpretare se identifică imagistic cu o superbă fotografie a lui Enescu surprinsă de un fotograf, reprezentându-l pe interpret trăind muzica Poemului de Chausson, fotografie intrată în memoria unanimă a melomanilor de pretutindeni.

Dirijor al propriilor compoziţii

De asemenea, dirijorul Enescu ne apare în egală măsură o prezenţă importantă pentru cunoaşterea muzicii sale în Franţa, fie numai dacă am aminti minunata interpretare a Octuorului, în compania formaţiei lui Louis de Froment, sau impresionanta execuţie a Dixtuorului, cu instrumentele de suflat ale Orchestrei naţionale a Franţei, autorul aflându-se la pupitru. Înregistrările, realizate în epocă de către casa de discuri Remington, ne-au fost de curând dăruite, ajungând astfel şi pe posturile de radio, restituite melomanilor într-o formulă recondiţionată tehnic pentru compact disc de către Editura Casa Radio. Ele devin o mărturie concretă a autorităţii artistice exercitate de marele artist pe continentul european. Chiar ascultând aceste lucrări, preluate de memoria discului, intuim şi intenţiile autentice ale compozitorului, înregistrările devenind un veritabil model pentru oricare alt dirijor care ar proiecta o reluare a pieselor în concert. ;

Premiera pariziană a operei Oedipe, în 1936

Aflat la Paris, Enescu urmăreşte la Comédie française un spectacol al marelui actor Mounet-Sully, în tragedia sofocleană Oedipe. Era spre finalul primului deceniu al secolului. Profund impresionat, alege tragedia pentru a crea această „operă a vieţii mele“, cum o numea muzicianul. Libretul operei Oedipe, realizat după dorinţa lui de către scriitorul francez Edmond Flegg, avea să fie, timp de aproape douăzeci de ani, structura pe care compozitorul îşi clădeşte edificiul sonor. Şi românii au fost martori ai premierei mondiale – la Opera Mare din Paris, în 1936 – prin intermediul transmisiei directe, preluate şi oferite de Radiodifuziune.