FOTOGALERIE George Enescu şi Palatul Muzicii din Bucureşti

Publicat: 02.09.2013 15:50

Ultima actualizare: 11.08.2022 00:31

Palatul Cantacuzino găzduieşte astăzi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi muzeul dedicat lui George Enescu, a cărui biografie o veţi putea citi zilele următoatoare pe site-ul adevarul.ro

Un palat pe trei niveluri, în stil Art Nouveau, cu balcoane din fier forjat şi intrarea umbrită de o copertină din sticlă şi fier – ca o scoică mare, translucidă. În capătul scărilor de marmură, de o parte şi de alta, sunt doi lei de piatră.

Se numeşte Palatul Cantacuzino şi se găseşte pe Calea Victoriei, la numărul 141, de mai mult de-un secol. A fost construit de Grigore Cantacuzino – fost primar al Capitalei, prim-ministru şi şef al Partidului Conservator –, care era atât de bogat încât i se spunea „Nababul“. Când a murit, acum o sută de ani, clădirea a intrat în posesia fiului său, Mihail, căsătorit cu Maria Rosetti - Tescanu. Femeia, al cărei portret îl vezi agăţat într-una dintre camerele palatului, avea faţa rotundă, nasul cârn şi părul brunet, lung şi ondulat, pe care-l purta prins în coc.

Probabil că fotografia s-ar fi prăfuit prin arhive, dacă Maria – sau „Maruca“, aşa cum îi ziceau prietenii – n-ar fi devenit, prin a doua căsătorie, soţia unui compozitor celebru. În cinstea lui, palatul găzduieşte astăzi Muzeul Naţional „George Enescu“.

Aripa din dreapta, la parter, găzduieşte muzeul, partea stângă fiind sediul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. La intrare, auzi Rapsodia I de Enescu şi vezi – în dreapta, lângă casa de bilete – discul de vinil din 1932, înregistrat de Gramo-phone, care a câştigat „Grand Prix du Disque“: Concertul în re minor pentru două piane şi orchestră de Johann Sebastian Bach, interpretat de George Enescu şi Yehudi Menuhin. În casa din spate, mobilată simplu, artistul George Enescu şi soţia sa, Maria Cantacuzino, au locuit timp de un an, înainte să părăsească definitiv România, în 1946.

DORINŢA DE A FI COMPOZITOR

În prima cameră, parchetul scârţâie şi pozele alb-negru te trimit în lumea de sfârşit de secol XIX: fotografii cu bunicii, îmbrăcaţi în haine negre, aşezaţi pe scaun şi privind – drept şi sobru – la camera de fotografiat; o poză cu Enescu pe vremea când era copil, îmbrăcat în costum alb, cu pantaloni până la genunchi, ţinând o vioară în mâna stângă. Primul instrument l-a primit la 4 ani, după ce părinţii l-au văzut „cântând“ la un fir de aţă de cusut, prins de o bucată de lemn. Auzise un taraf, întâmplător, şi încerca să-i imite sunetele. În 1886, când avea 5 ani, l-a întâlnit pe Eduard Caudella, care preda la Conservatorul din Iaşi şi avea să-i fie primul profesor de muzică. Peste un an începea să compună şi, în interviurile date la maturitate, spunea că ăsta e lucrul pe care şi l-a dorit dintotdeauna. „Lucru curios: nu ştiam nimic, nu ascultasem nimic sau prea puţin, nu am avut pe lângă mine vreo persoană să mă influenţeze şi, totuşi, de copil, am avut această idee fixă de a fi compozitor. De a fi numai compozitor“, i-a declarat George Enescu lui Bernard Gavoty, critic muzical şi jurnalist la radio.

L-A CUNOSCUT PE BRAHMS, LA VIENA

Pe perete, deasupra vitrinelor cu fotografii şi partituri, sunt agăţate două diplome mari, înrămate: una de la Conservatorul din Viena (pe care l-a absolvit în 1894) şi una de la Conservatorul din Paris (unde a studiat între 1895 şi 1899). La Viena l-ar fi cunoscut chiar pe Brahms.

La Paris, însă, a devenit cunoscut în cercurile artistice, graţie talentului remarcabil, dar şi ajutorului principesei Elena Bibescu, care organiza „saloane“ frecventate de cei mai cunoscuţi muzicieni şi scriitori ai epocii. Enescu avea s-o numească „prima vicemamă“ („a doua vicemamă“ fiind regina Carmen Syl-va, care îl invita frecvent la Peleş). Din acea perioadă datează poza cu Enescu şi „profesori şi colegi de la Conservatorul din Paris“, printre care: Gabriel Fauré, Jules Massenet, Maurice Ravel.

La 16 ani scrie Poema română şi tot atunci are loc un concert la Paris cu opere de Enescu în primă audiţie: Sonata în Re major pentru vioară şi pian, Suita în stil vechi, un cvintet de coarde, o nocturnă. În fiecare vitrină, alături de poze, vezi programe de concert şi fotocopii ale partiturilor: spre deosebire de scrierile altor compozitori – ca de exemplu Mozart, ale cărui partituri sunt lipsite de modificări, ca şi cum ar fi scris după dictare – partiturile enesciene au tăieturi, ştersături, adăugiri şi pete de cerneală. Compoziţia era un proces continuu, anevoios, care mânca energie şi timp. Un timp pe care Enescu îl rupea cu greu din orele dedicate studiului la vioară. În perioada interbelică, ca violonist virtuoz, a avut turnee care durau luni în şir, în Europa, Statele Unite şi Canada.

ADMIRAT ŞI DECORAT, ÎNCĂ DIN TIMPUL VIEŢII

În calitate de interpret, a înfiinţat şi condus, la Paris, două formaţii de muzică de cameră, un trio (cu Alfred Cortot la pian) şi un cvartet de coarde. Într-o altă poză, din 1907, îl vedem alături de Rahmaninov şi de Rimski-Korsakov. Enescu a fost un muzician care a cunoscut succesul încă de la început. Mărturie stau medaliile primite de la statul francez şi cel român, cupele de argint care i-au fost oferite de diverse filarmonici şi de grupuri de admiratori (de exemplu „comunitatea românească din Cleveland, Ohio“), diplomele şi laurii din argint. Alături de fracul de concert, în a doua cameră a muzeului, e costumul de membru al Academiei Române, verde închis, cu gulerul drept, ornat cu fir aurit, cu pălărie şi sabie. Într-o poză îl vedem alături de un coleg academician, Mihail Sadoveanu; în alta, alături de unul dintre elevi – copilul Yehudi Menuhin, în pantaloni până la genunchi şi pulover în carouri, stând pe scări alături de Enescu la aproape 50 de ani, în costum închis la culoare, zâmbind, cu un aer protector.

Citește și: Regal cu Mozart şi Verdi, la Sala Palatului

ULTIMA PERIOADĂ PARIZIANĂ

Portretul în cărbune primit de la echipa vaporului „Ardeal“, cu care a traversat Atlanticul, marchează data când compozitorul a părăsit definitiv România: 3 octombrie 1946. În ultimul an, locuise în casa din spatele Palatului Cantacuzino, în care trei odăi modeste, cu podele de lemn, păstrează şi acum atmosfera simplă care îi plăcea lui Enescu: un pat jos, un birou, un scaun, câteva icoane pe pereţi. Pe biroul, adus de la Paris, este ediţia în facsimil a lucrării sale preferate, la care a lucrat mai bine de 10 ani, Oedipe. A terminat-o în 1931 şi i-a dedicat-o Marucăi Cantacuzino, pe care a luat-o de soţie în 1937. Şi pe care a întâlnit-o în tinereţe la o serată, poate chiar în palatul care acum găzduieşte Muzeul Naţional „George Enescu“.

Maruca a făcut casa cadou statului român

După moartea lui George Enescu, în 1955, soţia sa a lăsat statului român prin testament palatul şi clădirile anexe, pentru a înfiinţa un muzeu dedicat memoriei compozitorului. Muzeul Naţional „George Enescu“ a fost creat în 1956. După 1977 a devenit „Muzeul Muzicii Româneşti“, iar în 1990 a revenit la destinaţia ini-ţială. În 2007, sub tutela muzeului au intrat Vila Luminiş (casa lui Enescu de la Sinaia, construită din banii proprii) şi casa de la Tescani (moştenire a soţiei, Maruca, născută Rosetti-Tescanu). În spatele palatului de pe Calea Victoriei se află Casa memorială George Enescu, clădirea în care compozitorul şi soţia sa au locuit, în perioada 1945-1946, înainte de a părăsi definitiv România.

→