Enescu, din nou pentru totdeauna

Câteva, puţine momente pînă la cadenţa finală a ediţiei 2015 a Festivalului Enescu. Una minunată, ca întotdeauna cu plusuri şi minusuri, cu fericiri şi dezamăgiri intime pentru fiecare, cu ore de muzică încântătoare şi interpreţi de legendă pe care ni-i vom aminti multă vreme de-acum înainte.

Relaţia afectivă cu partiturile pe care le-am ascultat în aceste zile la Ateneu, la Sala Palatului sau la Auditoriu e pentru fiecare dintre noi una personală, complicată şi, cu siguranţă, una de lungă durată. Aşa şi trebuie să fie, muzica se naşte mereu aceeaşi şi mereu proaspătă, de fiecare dată pe scenele de concerte pentru cei care o iubesc. Şi se va naşte din nou în mintea şi sufletele noastre la următoarea ediţie de festival şi de fiecare dată cînd o partitură se deschide pe pupitrele unei orchestre sau a unui interpret, în faţa şirurilor de scaune din sălile arhipline. Indiferent de numele celor care o cântă, nume mai cunoscute sau mai puţin cunoscute, muzica se va întrupa în acea formă unică de afectivitate şi dăruire şi în ediţiile viitoare. Pentru că, indiferent de vremi şi de vremuri, Enescu şi festivalul care-i poartă numele trebuie să existe. Şi nu doar pentru încântarea noastră, a celor ce iubim muzica: pentru ideea de Enescu, în numele unei  personalităţi magnanime şi a recunoştinţei pe care i-o purtăm celui mai mare muzician al nostru, al românilor, şi, cu siguranţă, unul dintre cei mai mari ai lumii şi unul dintre cele mai generoase spirite care-au existat vreodată.

Din 1958, de la prima ediţie, atunci când George Georgescu iniţia acest festival care face de-acum parte din noi şi cultura noastră, Enescu a fost pentru România constanta unui ritm interior. Cât de mult înseamnă această vastă operaţiune şi extraordinară desfăşurare de forţe şi energii pentru promovarea muzicii enesciene şi a unei culturi  totodată, e greu de cuantificat. Ne-o va spune viitorul. Iar pentru ca acest viitor să fie unul în acord perfect consonant cu generozitatea spiritului enescian e nevoie de rigoare, ordine şi bună chiverniseală. Management de top, în termenii prezentului, cu oameni de meserie, adică buni profesionişti, care să fie şi îndrăgostiţi de Enescu - condiţie esenţială în fişa postului. Nu e foarte clar la ora asta dacă Vladimir Jurowski va fi până la urmă directorul artistic al Festivalului Enescu la viitoarea ediţie în 2017.

FOTO Cornel Brad

Sper din tot sufletul ca acest lucru să se întâmple, sper ca pe ultima sută de metri Ministerul Culturii şi ministrul Ionuţ Vulpescu să confirme ceea ce toată lumea aşteaptă: Jurowski alături de Zubin Mehta , preşedintele de onoare din 2017. Sper ca tânărul şef de orchestră care astăzi e dirijor principal al London Philarmonic Orchestra,  preşedinte la Glyndebourne, director artistic al State Academic Symphony Orchestra of Russia şi artist invitat principal al Orchestra of the Age of Enlightenment să fie directorul artistic al festivalului Enescu. Am mai spus-o, e cea mai bună variantă în contextul actual. Pentru dăruire, pentru conexiunile internaţionale, pentru ştiinţa muzicală, şi mai ales pentru că e un avocat pledant al cauzei muzicii enesciene. Ioan Hollender, căruia trebuie să-i mulţumim pentru tot ce a făcut în mandatele sale, a dezamăgit prin declaraţiile recente: deşi a spus public auf wiedersehn, cred că fostul director al Operei din Viena s-a răzgîndit şi ar mai fi vrut un mandat. Sau, pe altcineva în acest rol, un român. De ce? Nu ştim. Răzgândeala e boală veche românească. Dar la nivelul şi anvergura internaţională pe care a căpătat-o astăzi Festivalul Enescu, bineînţeles că şi datorită lui Ioan Hollender, aşa ceva ar fi o gafă impardonabilă. Jurowski a acceptat deja, scrisorile oficiale sunt înaintate, el e cu tot sufletul în România, a dirijat Simfonia a III a şi Octuorul la Londra, vrea să facă un „Oedipe” la ediţia viitoare şi la prestigiosul BBC Proms, vrea şi o integrală a simfoniilor enesciene,  e tânăr şi conectat din plin la piaţa muzicală internaţională. Să-l acuzi că-şi va aduce prietenii în Festival sau că o face pentru propria-i carieră, e o copilărie. Sper, din tot sufletul, ca Vladimir Jurowski  să dirijeze în septembrie 2017 „Oedipe” ca director artistic. Şi să se înscrie astfel în linia de apologetică enesciană a predecesorilor săi oficiali, de la Lordul Yehudi Menuhin, Lawrence Foster, Roman Vlad, Cristian Mandeal şi pînă la Ioan Hollender.

Pentru ca viitorul ediţiei şi ediţiilor viitoare ale acestui festival să fie unul aşa cum Enescu şi noi o merităm, pentru totdeauna.