Poveşti de la Sinaia

„Orchestra Naţională de Tineret este un Fenomen. Născut la Sinaia, acolo unde George Enescu a fost fericit.“

În vara lui 2008, după cîţiva ani în care am umblat prin ţară pentru selecţia Festivalului Naţional de Teatru, mi-am făcut ceva bagaje şi am fugit la Sinaia. Acolo unde amintirile mele minunate îmi crează sentimentul intimităţii profunde şi reale. Oboseala şi un soi de tristeţe, poate unele dezamăgiri mă însoţeau nezgomotos.

Terminasem o etapă importantă şi dificilă din viaţa mea. În care am învăţat enorm şi am suferit pe măsură. Cunosc fiecare drum şi colţ din acest oraş, chiar dacă este atît de mult transformat faţă de cel din copilăria şi adolescenţa mea. Am traseele mele, mici sau ample, întîlnirile mele din trecut şi din vis. În fiecare an, la sfîrşitul vacanţei, mergeam cu părinţii mei la Cumpătu. Ne învîrteam prin faţa gardului de la Vila Luminiş, coboram la Cazino, treceam prin faţa blocului de vis-a-vis de parc, unde a stat Menuhin cu mama lui, mai urcam o dată prin pădure pîna la Peleş şi pe Calea Codrului şi, la vale iute, spre gară. Am reluat totul, mereu de la capăt, ca într-un ritual, şi cu băiatul meu. O dată, la Vila Luminiş era deschis. Şi am intrat... Aşa a început una dintre poveştile vieţii mele. În salonul lui Enescu din casa construită după planul propriu, într-un loc divin, cu faţa la munţi, cînta Marin Cazacu şi cu foarte tînăra atunci, Laura Buruiană. Studenta şi ucenica lui. Ce am găsit în 2008? Mare forfotă la Cazino şi la Hotel Tanţi. Zeci şi zeci de tineri şi, în mijlocul lor, Marin Cazacu.

Am rămas cu gura căscată. Mi-a spus repede ce vrea să facă. Am şoptit doar atît ” ce nebunie!”... cum să construieşti o orchestră - structură de elită într-o ţară unde tocmai elitele şi valorile nu contează? Cum să crezi că vei reuşi într-o ţară în care pusul beţelor în roată e ceva normal? Ca şi ignoranţa. Sau aroganţa. Cum să crezi că dirijorul Cristian Mandeal, după lovituri nedrepte, o poate lua senin de la capăt într-o ţară în care lumea se pricepe la de toate? Şi îşi dă cu părerea nonşalant despre orice. Cum să fie posibile toate acestea într-o ţară rătăcită în nepăsare? Orchestra de Tineret s-a născut sub ochiii mei. Fiecare muzician a fost ales cu atenţie şi intuiţie. La audiţii au venit tineri din toată ţara. Cu speranţe şi multe îndoieli. La noi, sistemul vocaţional este un fel de paranteză în învăţămîntul românesc. Există, dar cumva strecurat printre norme şi legi aberante. Există datorită unor profesori devotaţi, încă, şi nebuni după muzică şi profesiune. Statul român a uitat ce înseamnă studiu şi performanţa muzicală, coregrafică, plastică. Investiţie zero. Scapă cine poate şi cum vrea Dumnezeu. Şi, ca prin minune, încă mai scapă muzicieni, de pildă, de primă linie în lumea mara a muzicii. La noi, tinerii instrumentişti nu învaţă ce este o orchestră. Şi spiritul ei. Şi performanţa ei. Ideea este că toţi se pregătesc ca să fie solişti. Exclusiv. Trăim într-o ţară de solişti, deci ar fi o treabă în pas cu moda. O orchestră este un miracol. Şi asta au reuşit Marin Cazacu şi Cristian Mandeal. Nu pot să uit privirile derutate ale tinerilor aleşi la primele întîlniri cu cei doi Maeştri... Parcă li se vorbea în altă limbă. Mai există generozitate pe aici? Da. Şi cultură? Da. Şi spiritualitate? Da. Iar Orchestra de Tineret este o dovadă palpabilă.

Am urmărit la Sinaia repetiţii pentru multe din concertele ce au urmat să fie cîntate la Cazino, la Buşteni, mult mai tîrziu la Bucureşti şi, în sfîrşit, în toată lumea. Am trăit panica lui Marin Cazacu că nu are nici un ban ca să plătească şederea muzicienilor. Ministrul Culturii de atunci tăiase tot bugetul. Cum a făcut-o şi cu marile Festivaluri de teatru şi film. Ba chiar şi cu Festivalul Enescu. Vă amintiţi celebrele ziceri legate de cît ne costă Enescu şi alte bazaconii. Ştiu şi cînd Marin Cazacu a dus Orchestra la Berlin asumîndu-şi tot, drum, avioane, pentru că instituţiile statului român din domeniu l-au abandonat. El nu a putut să facă acelaşi lucru cu tinerii excepţionali. Şi cu destinul lor. În 2013 am stat în sală, la Cazino, cînd pregăteau programul pentru seara din Festivalul Enescu. Urmau să cînte cu Lawrence Foster la pupitru. Solişti, Pinchas Zukerman, vioară şi Amanda Forsyth în Concertul lui Brahms pentru vioară, violoncel şi orchestră. Repetau şi ” Frenesia” lui Dan Dediu şi Ravel, Rapsodia spaniolă, Bolero şi încă ceva. Erau foarte concentraţi şi tensionaţi. La Sala Palatului i-am urmărit în transă... Acum un an, fără Marin Cazacu şi ei, fără nebunia lor şi a tînărului dirijor Gabriel Bebeşelea, spectacolul ” West Side Story”, produs de Festivalul Naţional de Teatru nu s-ar fi făcut! Am stat mai aproape de ei la altfel de repetiţii, la reprezentaţiile de la Bucureşti şi de la Sibiu. Orchestra de Tineret şi patruzeci de muzicieni din cei o sută cîţi sînt. Le ştiu chipurile ca o mască de teatru japonez şi descătuşarea reuşitei, le ştiu emoţiile, atitudinea elegantă şi implicarea fără de oprire. Timp de trei ore. Ei fac parte din experienţele fabuloase ale existenţei mele!... Le sînt recunoscătoare. Pe 30 august, la sfîrşitul unei veri de pe pămînt, am simţit că mă desprind şi zbor. Orchestra de Tineret a deschis ediţia 2015 a Festivalului Enescu cu un program excepţional, cu Jarvi dirijor, cu Sarah Chang sau Cencic solişti! Doamne, Dumnezeule, cine ar fi crezut aşa ceva?... Cîţi din cei care astăzi se bat cu pumnul în piept şi îşi asumă împlinirea lor pot să-şi imagineze ce înseamnă drumul lor din 2008 pînă în acest moment. Zidul de protecţie ridicat în jurul lor de Marin Cazacu şi Cristian Mandeal este semnul că se mai poate. Cum? Asta numai ei ştiu. Orchestra Naţională de Tineret este un Fenomen. Născut la Sinaia, acolo unde George Enescu a fost fericit.