CRONICĂ Wagner, debut fastuos cu „Aurul Rinului“

Dirijorul Marek Janowski şi Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, pe scena Sălii Palatului FOTO: Andrei Gîndac

Duminică a început Tetralogia – eveniment de mare însemnătate pentru Festivalul „George Enescu“ şi pentru viaţa muzicală românească. Debutul a fost făcut cu „Aurul Rinului“

Cronică realizată de Olga Grigorescu

Prezentat în concert la Sala Mare a Palatului de o echipă de solişti de calibru internaţional, de Orchestra Simfonică Radio din Berlin şi dirijorul Marek Janowski, reputat maestru al baghetei, acest uriaş ciclu vine să aducă ascultătorilor noştri cunoaşterea autentică a reformei wagneriene despre care se vorbeşte adesea, dar la care este dificil de ajuns numai prin audiţii sporadice. Faptul că poţi să urmăreşti în sală, în paralel cu muzica, şi traducerea replicilor sporeşte înţelegerea actului artistic şi îţi permite să realizezi mult mai bine chiar şi ceea ce se petrece în orchestră, întrucât aici sunt comentariile, sublinierile, ilustrarea unor fapte sau idei exprimate în text, caracterizarea personajelor sau a situaţiilor create la un moment dat în libretul dramei. În orchestră se împletesc acele laitmotive create de Wagner pentru a da cât mai multă pregnanţă acţiunii şi veridicităţii psihologice. 

„Muzica va suna în aşa fel, încât oamenii vor putea să audă ceea ce nu vor putea să vadă“, îi scria Wagner lui Liszt, pe când lucra la Tetralogie. 

Atmosferă de legendă 

Astfel, am fost copleşiţi de forţa şi diversitatea muzical-teatrală a celei dintâi opere, Aurul Rinului – cea mai concentrată dintre cele patru, într-un singur act, dar conţinând patru mari scene. Celebrul preludiu orchestral care se deschide cu acel sunet grav (mi bemol) amplificat treptat, spectaculos şi misterios, ca o ridicare de cortină – sau simbolic, ca o geneză a lumii – ne-a creat atmosfera de legendă în care şi-a plasat Wagner personajele şi acţiunea.

Întreg demersul orchestral, susţinând evoluţiile vocale ale personajelor, se derulează de aici încolo cu mare sugestivitate: jocul fiicelor Rinului în valuri, dialogul lor cu piticul odios şi lacom, nibelungul Alberich, ura lui crescândă când se vede respins, teribilul jurământ pe care-l face pentru a obţine aurul şi inelul ce-i oferă puterea supremă, descrierea măreţului edificiu, a palatului Walhalla, ce va găzdui zeii, dilemele lui Wotan legate de acesta, venirea uriaşilor care au făcut construcţia, prezenţa vicleanului Loge. Cea mai ilustrativă scenă, cea a fierarilor din Nibelheim bătând cu obidă în nicovalele lor, în slujba lui Alberich, este potenţată de manifestările lui de cruzime. 

Am asistat la o interpretare de mare acuitate, precizie şi expresivitate din partea Orchestrei Simfonice Radio din Berlin şi a dirijorului Marek Janowski

Transformările ca-n basme, vicleşugul lui Loge, negocierile cu uriaşii, deznodământul cu ameninţarea blestemului legat de posesia aurului, toate aceste momente se reflectă într-un discurs orchestral extrem de nuanţat, cu timbruri instrumentale şi efecte speciale, spectaculoase, de la tutti-uri uriaşe, înfricoşătoare, la pânze sonore senine, lirice sau maiestuoase, cu solouri pline de poezie. 

Recitativele lungi şi dificile 

Am asistat la o interpretare de mare acuitate, precizie şi expresivitate din partea Orchestrei Simfonice Radio din Berlin şi a dirijorului Marek Janowski care a condus întreg fluxul sonor, de largi dimensiuni, cu o maximă siguranţă şi eficienţă.

Fără îndoială, evoluţia vocilor şi calitatea lor a reprezentat un element esenţial în prezentarea operei. Recitativele lungi şi dificile, atât de bine modelate după inflexiunile limbii germane, solicită o susţinere deosebită din partea cântăreţilor; în seara de duminică, am auzit o selecţie unitară de glasuri, toate foarte sonore, cu dicţiune admirabilă, bine diferenţiate în funcţie de personaj. 

L-aş menţiona în primul rând pe bas-baritonul cu mare personalitate, Martin Winkler, în rolul foarte amplu al lui Alberich. Tonul aspru, puţin nazal, căpătând nuanţe caricaturale uneori, dar şi culorile sumbre ale urii sale crescânde ne-au zugrăvit un personaj credibil, pregnant. 

Tenorul Christian Elsner, un wagnerian cu experienţă de asemenea, ne-a apărut subtil şi foarte variat în detalii, puternic sau insidios, aşa cum trebuia să fie Loge, acest intrigant plin de şiretenie. Jalnic şi disperat, piticul Mime a fost întruchipat cu mare veridicitate de tenorul Arnold Bezuyen. O voce excepţională, pătrunzătoare, dramatică, cea a bas-baritonului Günther Groissböck a exprimat perfect pretenţiile neînduplecatului uriaş Fasolt. Am remarcat cu plăcere evoluţiile cântăreţilor români, admirabil adaptaţi stilului şi exigenţelor wagneriene: tenorul Marius Vlad Budoiu – Froh, baritonul Valentin Vasiliu – Donner şi basul Sorin Coliban – uriaşul Fafner. Baritonul Egils Silins a conturat cu o voce generoasă un Wotan măreţ, ce doreşte mereu a fi deasupra tuturor. 

O distribuţie feminină excelentă 

Să menţionăm desigur şi rolurile feminine. Mai întâi, Fricka, soţia lui Wotan, redată de mezzosoprana Elisabeth Kulman printr-un glas de mare frumuseţe, suplu şi expresiv, bogat în culori; soprana Alexandra Reinprecht în rolul Freiei a reuşit convingător să construiască rolul mic, dar important al femeii disperate, speriate. Altista Daniela Denschlag şi-a făcut o apariţie maiestuoasă, de mentor, în rolul zeiţei Erda care cunoaşte secretele şi viitorul lumii – o voce clară, bine modulată. Nu trebuie să le uităm pe cele trei fiice ale Rinului, cu evoluţie foarte bună. Alături de soprana Julia Borchert – Woglinde, cele două românce, mezzosoprana Alina Bottez – Wellgunde, şi altista Sorana Negrea – Flosshilde, au fost, din punct de vedere vocal şi stilistic, la înălţimea cerută de o distribuţie excelentă.

O parte dintre melomani s-au speriat poate de dimensiunile uriaşe, ca şi de complexitatea muzicii lui Wagner, desfăşurându-se pe mai multe ore decât un concert obişnuit, şi nu au venit la concert. Îi asigurăm că prima seară dedicată operei Aurul Rinului ne-a ţinut cu respiraţia tăiată şi, practic, nu am ştiut când a trecut timpul. De altfel, reacţia publicului din sală a fost promptă, aplauzele şi strigătele de „bravo“ necontenind minute întregi.

Erată: Luni, 16 septembrie 2013, în pagina 13, în articolul „Walkiria, cavalcada unui Wagner dezlănţuit“, dintr-o regretabilă eroare a fost publicată o fotografie în care apărea o altă orchestră, şi nu Rundfunk Sinfonieorchester Berlin