Alchimii timbrale, cu Harmonious Chamber Orchestra, la Ateneu

Harmonious Chamber Orchestra din Japonia îl are în componenţa sa pe Ciprian  FOTO Arhiva Fes

Harmonious Chamber Orchestra, dirijată de Naoto Otomo, va interpreta duminică, de la ora 17.00, la Ateneu, compoziţii de André Jolivet, Yasushi Akutagawa şi George Enescu.

Articol realizat de Mioara Bâscă

André Jolivet (1905-1974) a compus Concertul pentru flaut şi orchestră de coarde în 1949, ca urmare a unei comenzi de stat, iar în 19 februarie 1950, la Societatea instrumentelor de suflat a avut loc prima audiţie cu Jean-Pierre Rampal la flaut, dirijor fiind compozitorul.

Concertul pentru flaut şi orchestră de coarde este format din patru părţi care se succed fără întrerupere. Partea întâi, Andante cantabile, impresionează de la început prin atmosfera lirică, de relatare a unei poveşti. Dramatismul muzical se accentuează pe parcursul desfăşurării dialogului între instrumentul solist şi orchestră. 

Allegro schezando contrastează puternic cu atmosfera anterioară. Este o explozie de exuberanţă, o temă jucăuşă, alertă, prezentată de orchestră şi reluată de instrumentul solist care preia conducerea în acest vârtej sonor. Urmează Largo, ce aduce o atmosferă gravă construită pe disonanţe, încărcată, subliniată de ostinato-ul corzilor grave întrerupt de intervenţiile flautului. Ambianţa se tensionează într-un crescendo ce se îndreaptă spre Allegro risoluto, ultima parte. Caracterul alert este recâştigat, iar intervenţiile orchestrei accentuează dramatismul. Zborul flautului este permanent însoţit de orchestră care punctează şi contribuie la derularea muzicală a acestui final apoteotic.

Energii ritmice

Yasushi Akutagawa. Mare admirator al şcolii ruse de compoziţie şi orchestraţie,  muzicianul s-a format la Conservatorul din Tokyo, unde a avut doi mentori: pe Kunihiko Hashimoto, de la care a învăţat să-şi exprime latura emoţională, şi pe Akira Ifukube, care i-a dezvăluit taina conducerii energiei ritmice folosind scurte motive ostinate. Cele două elemente sunt îngemănate într-un balans perfect în Triptic pentru orchestră de coarde compus în 1953. Akutagawa avea 28 de ani. Lucrarea este alcătuită din trei părţi. Conturul liniilor melodice, punerea în valoare a accentelor, mersurile armonice alcătuiesc tablouri sonore de aceeaşi pregnanţă cu cele create de Şostakovici sau Prokofiev.

Partea întâi, Allegro, alertă, plină de energia ritmului sincopat, este o adevărată cavalcadă sonoră susţinută de întreaga orchestră peste care se înalţă uneori vioara solo într-o temă sprinţară, chiar ştrengărească. Un contrast plăcut îl oferă partea a doua Andante, o oază de linişte. Unisonul liric al liniei melodice induce o atmosferă de transparenţă sonoră cu armonii ce se desfăşoară lin, într-un evantai de sunete. În Presto energia ritmică este de nestăpânit. Ostinato-ul este prezent, ritmul sincopat constituindu-se într-o adevărată semnătură a compozitorului. Derularea este întreruptă de secvenţe mai lente. Linia melodică a viorilor aduce o atmosferă ireală într-un crochiu de vals.

Grandoarea formei

George Enescu avea doar 18 ani când a terminat Octuorul în Do major op. 7. L-a dedicat charismaticului său profesor de contrapunct, André Gédalge. Prima audiţie a avut loc la Paris în 1909. Primii interpreţi au fost cvartetele Géloso şi Chailley, dirijate de Enescu.

Este unanim recunoscut că Octuorul este o capodoperă a genului. Pascal Bentoiu, extraordinarul exeget al creaţiei enesciene, subliniază câteva elementele care fac din acest opus o capodoperă: „temeritatea construcţiei“, „extraordinara invenţie melodică, sprijinită pe cel putin 12 teme distincte“, „măiestria contrapunctică“, „alchimia timbrală“, „puterea emoţională“, „nobleţea constantă“, „superba gradare a intensităţilor afective“. De obicei, forma clasică de sonată locuieşte într-o parte a unei lucrări şi are trei secţiuni distincte: expoziţia, dezvoltarea şi repriza. În Octuor, tânărul Enescu şi-a propus ca cele patru mişcări cântate fără întrerupere să alcătuiască o monumentală formă de sonată. Prima mişcare Très modéré are rol de expoziţie, dezvoltarea se întinde pe parcursul următoarelor două părţi Très fougueux şi Lentement, iar repriza apare în partea a patra Mouvement de valse bien rythmée. Fin cunoscător al arhitecturii formelor muzicale şi al artei polifonice, Enescu structurează în interior părţile Octuorului construind canoane, fugi de mari dimensiuni, alte forme de sonată sau rondo. 

Prezentarea materialului tematic se întinde până în partea a treia, temele fiind diferenţiate prin modul de alcătuire a liniilor melodice, ritm şi caracter. Prima linie melodică prezentată în Octuor are rigoarea şi lungimea unei teme de Bach, formule ritmice pregnante ce le egalează pe cele ale lui Beethoven şi un ambitus „neobişnuit: de peste trei octave“. Tema a doua apare de cele mai multe ori în canon oferind liberă trecere măiestriei contrapunctice a compozitorului. Complexitatea Octuorului în Do major op. 7 creşte cu apariţia fiecărei noi teme, căci apar posibilităţi de dezvoltare nebănuite.

Finalul, un vals grandios, înfloreşte pe reluarea temei din partea lentă „însoţită polifonic de celelalte teme ale Octuorului“ şi se dovedeşte a fi apoteoza acestei creaţii.