Tăcerea Generalilor

Dacă titlul v-a sugerat o parafrază a filmului „Tăcerea Mieilor”, nu v-aţi înşelat complet. În contextul unui război derulat în ţara vecină, e important să vedem care e rolul şi responsabilitatea şefilor Armatei când vine vorba tocmai de domeniul lor - apărarea.

Condiţia dezastruoasă a capacităţii militare a României e evidentă, iar alte umilinţe pe care le-a avut de suportat Armata (pensii, avansări dubioase, tăieri bugetare ş.a.) au ajuns şi ele în presă de-a lungul timpului - chiar dacă doar ocazional şi rămase fără ecou. Faptul că starea Armatei astăzi reprezintă o ruşine naţională nu e contestat de foarte mulţi - iar cei care îl contestă de obicei au avut un rol politic în acest proces, cel puţin în ultimii zece ani. Într-adevăr, consensul public general este că politicienii au distrus Armata (ca de altfel toată ţara), din interese politice dar şi prin „fapte de corupţie”. Însă aceasta imagine e incompletă: lipsesc cei care au permis politicienilor să se joace cu apărarea naţiunii cum au vrut, cei care n-au „mişcat în front”. Lipsesc generalii. Dacă aspectul corupţiei este în primul rând treaba DNA-ului, aspectul relaţiei dintre politicieni—apărarea ţării—generali ţine de o dimensiune fundamentală a democraţiei reale.

Generalii (vorbim de liderii profesionali ai Armatei - şefii statelor majore ai aviaţiei, marinei şi forţelor terestre, precum şi de şeful Statului Major General) au o responsabilitate în primul rând faţă de apărarea ţării, care face şi obiectul principal al juramântului depus. Faptul că puterea militară e constituţional subordonată puterii civile (politice) nu schimbă acest lucru şi nu absolvă pe generali de această responsabilitate. Aici este o linie fina care creează confuzii mai ales în democraţiile noi ca România, dar pe care democraţiile cu tradiţie ca Marea Britanie şi chiar cele foarte tinere ca Israel, o înţeleg foarte bine (deşi chiar şi acolo pot exista abuzuri).

În acest sens, cel mai recent exemplu din Marea Britanie este controversa pe marginea ţintei bugetare de 2% PIB pentru apărare. Pe scurt, Conservatorii refuză să garanteze menţinerea bugetului la nivelul de 2% pe următorii cinci ani, ceea ce practic ar însemna cel puţin subfinanţarea actualului program de transformare a forţelor armate (calculat pe o creştere netă a investiţiilor în ritm cu creşterea PIB), şi poate chiar alte reduceri de capabilităţi militare. În orice caz, ar fi exclusă recuperarea tăierilor din ultimii cinci ani, aşa cum s-a promis iniţial în 2010. Discuţia pe această temă a escaladat la un nou nivel în ultima săptamână în urma unui editorial în The Daily Telegraph scris de fostul (până în septembrie 2014) şef al statului major al forţelor terestre britanice, şi care chiar din titlu a trimis un mesaj clar Guvernului: „nu vă jucaţi de-a politica cu apărarea naţională”. Efectele politice au fost imediate: articolul Generalului Sir Peter Wall i-a încurajat şi pe alţi membri ai parlamentului să se implice în această dezbatere, aşa că acum Primul Ministru este sub o presiune considerabilă să ofere garanţii pentru bugetul viitor. Într-un alt exemplu (pe timp de război), în 2011, spre sfârşitul intervenţiei din Libia, şeful aviaţiei şi şeful marinei britanice avertizau, „pe surse”, că operaţiunea nu mai putea fi susţinută mult timp.

Asemenea intervenţii publice din partea generalilor britanici sunt normale şi aşteptate. Şi nu vin doar din partea celor trecuţi în rezervă. Anul trecut, şeful în funcţie al aviaţiei a criticat în termeni duri politicienii pentru faptul că vor de la militari mai mult decât sunt dispuşi să finanţeze, şi în general pentru că au pretenţii disociate de realitate. În 2012, şeful în funcţie al Marelui Stat Major de asemenea a lansat o critică fără echivoc legată de tăierile operate de Guvern şi impactul pe care îl au asupra capabilităţilor armatei dar şi influenţei globale a ţării. De fapt, Gen. Lord David Richards a avut (şi continuă să aibă, chiar după trecerea în rezervă) multe alte intervenţii similare în public, de mai mică sau mai mare amploare. Iar exemplele pot continua, atât cu generali activi cât şi cu multe figuri respectate care acum sunt în rezervă, precum generalii Lord Dannatt sau Lord Jackson, Amiralul Lord West, Mareşalul Lord Guthrie şi aşa mai departe. Influenţa lor este cât se poate de reală.

Toţi aceşti foşti sau actuali lideri militari consideră că e datoria lor să-şi spună părerea când vine vorba de chestiuni de apărare şi să acţioneze ca o „contrapondere” la iniţiativele politicienilor care pot fi eronate (din neştiinţă sau interese electorale).

În plus, cuvântul şi opinia generalilor sunt respectate din start pe baza valorii universale de respect pentru profesionişti; autoritatea lor în materie de chestiuni de securitate şi apărare e recunoscută. Politicienilor le vine greu să contrazică direct părerea militarilor fără a plăti un cost de imagine. E de asemenea adevărat ca această logică poate duce în cealaltă extremă, unde vocea şi autoritatea generalilor ajunge să-i domine pe politicieni cel putin în unele situaţii - asta a fost una din controversele din timpul guvernărilor Blair şi Brown când generalii obţineau uşor concesii în contextul războaielor din Irak şi Afghanistan. La urma urmei însa, Guvernul are întotdeauna argumentul constituţional de partea sa, aşa cum a aflat chiar şi Gen. MacArthur în 1951 (probabil cel mai elocvent caz în materie).

Dar de ce sunt toate acestea importante?

Intervenţia publică a generalilor, ca mod de a preveni sau limita derapaje ale politicienilor în domeniul apărării, are efecte esenţiale pe trei direcţii. În primul rând şi în mod evident, afectează chestiuni concrete de natură materială, de la nivelul alocării bugetare la marile proiecte de achiziţii. Nu e locul liderilor armatei să spună Guvernului sau Presedintelui cum să utilizeze forţele armate în sensul cel mai larg; aceasta e o chestiune politică. Dar generalii au datoria să spună ce este necesar armatei pentru asigurarea apărării ţării prin mijloace proprii - şi să insiste ca Guvernul să ia în serios aceste necesităţi.

În al doilea rând, un real rol public asumat de liderii militari este esenţial pentru moralul armatei. Unui corp de ofiţeri (ca să nu mai vorbim de trupă) care ani de-a rândul îşi vede generalii-şefi acceptând cu obedienţă (câteodată, chiar complicitate) decizii politice care lovesc nu numai în capacitatea de luptă (derivată din buget şi investiţii), dar şi în demnitatea armatei (scandalurile legate de salarii şi pensii, promovări dubioase la cel mai înalt nivel), îi va veni greu să aibă încredere în aceşti lideri mai ales în condiţii-limită. Asta nu este o formulă pentru o armată cu moral ridicat, iar ramificaţiile sunt complexe, afectând tot sistemul militar. Situaţia este cu atât mai deplorabilă având în vedere profesionalismul indiscutabil al militarilor români; aceştia merită lideri mai curajoşi moral care să le apere statutul, demnitatea şi interesele profesionale.

În al treilea rând, intervenţiile publice ale generalilor sunt importante pentru dezbaterea naţională - incluzând aici atât clasa politică, cât şi cetăţenii de rând. E o absenţă cronică a liderilor militari activi din discuţiile pe probleme de apărare; opiniile lor nu există în peisajul public reflectat în presă. Reticenţa foştilor lideri, acum în rezervă, e şi mai greu de justificat - decât dacă nu au nimic de spus. Câteva nume, ca Gen. Constantin Degeratu, sunt rare excepţii şi de valoare. Alte câteva voci, dar de (cel mult) generali în rezervă care nu au autoritatea unor foşti şefi de stat major, se mai aud câteodată pe canale media de mâna a doua-treia. Într-o ţară aflată „în prima linie” a NATO, cu o tradiţie de gândire militară de valoare, situaţia curentă e greu de acceptat.

O democraţie e un tot unitar nu monolitic, iar puterea, avantajul fundamental al democraţiei stă în concluzii şi decizii superioare obţinute din contribuţii diverse, ale tuturor părţilor componente. Serios. O autocraţie refuză dialogul şi impune deciziile de sus în jos cu mai multă eficienţă pe termen scurt, dar cu preţul disensiunilor, erorilor şi demoralizării pe termen lung. Treptat, şi România (atât la nivelul aparatului de stat cât şi la nivelul publicului în general) va trebui să treacă în mod complet de la un model de gândire bazat pe obedienţă, refuzul responsabilităţii şi frică în faţa „autorităţii”, la unul bazat pe dialog constructiv real şi conştiinţa unei responsabilităţi comune între toţi factorii implicaţi într-un anume domeniu. Participarea generalilor-şefi în acest proces democratic, în zona apărării, este esenţială. În plus presa, actualmente total inaptă în abordarea problemelor de apărare dar eficientă în propagarea analizelor sub-mediocre, propagandei şi diverselor mituri, are de asemenea nevoie de opiniile profesionale ale generalilor. Însă aceştia din urmă trebuie să facă primul pas.

La începutul acestui articol se sugerează că a-i compara pe generalii care tac cu niste „miei” este în mare parte greşit. De ce? Pentru că, în ciuda argumentelor din acest articol, liderii (foşti şi actuali) Armatei Române nu sunt nici pe de parte lipsiţi de inteligenţă, nici neapărat lipsiţi de curaj fizic (sărim peste celelalte simbolistici cum ar fi inocenţa ş.a.). A le reproşa această pasivitate şi chiar complicitate în procesul de decădere a Armatei poate trece prea uşor peste faptul că toţi şi-au desfăşurat activitatea într-un sistem corupt material şi intelectual, care dezavantajează iniţiativa şi opiniile contrare. Vina e de fapt colectivă. Am putea avea chiar un pic de simpatie pentru presupusele dileme ale unui şef al Armatei pe care ni-l putem imagina, cu generozitate, prins între ciocanul propriilor şefi politici şi nicovala propriei conştiinţe de militar care vede ce se întamplă însă se consolează că nu „poate” face nimic. Dar apoi ne-am reaminti că degradarea şi umilirea Armatei Române şi vulnerabilizarea întregii ţări s-a produs incontestabil pe timpul acestor generali, care aproape întotdeauna au tăcut.

România, şi armata ei, au nevoie de generali care să-şi înţeleagă complet rolul şi jurământul militar.