Secretele Mineriadei/ Vladimir Tismăneanu: „Mineriada a fost «spontană» precum Congresul PCR“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Tismăneanu analizează cu rigoare academică derapajele celor care au confiscat Revoluţia. Pentru politologul Vladimir Tismăneanu, Mineriada din 13-15 iunie 1990 a fost una dintre cele mai dure palme pe care echipa lui Ion Iliescu a dat-o democraţiei.

Noua conducere fesenistă nu putea suporta trezirea unei societăţi civile vibrante, deci „zona liberă de neocomunism" din Piaţa Universităţii trebuia eliminată - sună teza lui Tismăneanu. În acest context a fost instrumentată cea mai dură represiune din istoria postceauşistă a României.

Mai citeşte şi:

Secretele Mineriadei: Petre Mihai Băcanu:„Minerii au fost duşi la mine acasă de securiştii de la SRI“

Politologul spune că intelectualii critici, cei care au avut curajul să vorbească, au fost puşi la zid de sute de articole calomnioase în presa de tip ghilotină şi de mii de mineri furioşi. De ce? Pentru că erau o ameninţare la  „plăcinta lui Iliescu",  adică a controlului absolut al puterii.

„Adevărul": Cum şi-au făcut loc Mineriadele în studiile lui Vladimir Tismăneanu?

Vladimir Tismăneanu: Pentru mine, chestiunea Mineriadelor face parte din înţelegerea moştenirilor regimului comunist. În România, s-a dezvoltat un tip de acţiune politică fals spontană, în fapt organizată şi dirijată de sus cu scopul intimidării Opoziţiei democratice şi al neutralizării societăţii civile. Nu ştiu ca fenomene similare să se fi întâmplat (cu o amplitudine, magnitudine, intensitate şi efecte similare) în alte state postcomuniste. 

EXCLUSIV:
Baştanii mafiei imobiliare ţigăneşti sunt mai răi decât călăii comunişti din lagărul de la Piteşti


Aţi întâmpinat presiuni?

Scrierile mele pe subiect au exasperat cercurile feseniste. Citiţi ziarele pro-FSN din epocă şi veţi vedea ce tip de campanii imunde se duceau împotriva intelectualilor critici din rândul cărora mă simt onorat să fac parte. Am scris atunci, şi îmi menţin părerea, că în România s-a trecut cu o viteză fulgerătoare de la starea de graţie la starea de greaţă: greaţă în raport cu acea reîntoarcere a canaliilor în prim-planul vieţii politice. Mă grăbesc să accentuez ceea ce adeseori se uită: Mineriada concretă a fost precedată de campaniile urii, în ziare precum „Azi" şi „Dimineaţa" precum şi în fiţuicile imunde „Europa" (dedicată reabilitării Securităţii) şi „România Mare" (vechea „Săptămâna" a lui Eugen Barbu şi C.V. Tudor, renăscută cu binecuvântarea premierului Petre Roman).  Când citesc acum atacuri care utilizează un lexic delirant, îmi amintesc de un articol din „România Mare" cu titlul „Volodea, şobolanul navetist". Textul respectiv mă anunţa, în final, că „echipa de deratizare este pe urmele tale".

A supravieţuit celei mai cumplite şcoli de tortură a regimului totalitar comunist

Care este „reţeta" Mineriadelor?

Cum spuneam, mineriadele sunt forme de acţiune extra-legală, de fapt antilegală, specifice, îmi pare mie, tranziţiei româneşti, cu ale sale reculuri, sincope şi revanşe neo-autoritariste. Recursul la Mineriadele orchestrate securistic a însemnat călcarea în picioare a statului de drept. Nu ştiu cine o fi avut ideea unei asemenea strategii a pseudomobilizării. Scenariul a fost cel al anarhiei organizate statal. Era vorba, la nivelul intenţiilor, de o dramaturgie populistă ieftină, soldată însă cu consecinţe sângeroase. Poate că principalul autor să fi fost impenitentul ideolog leninist N.S. Dumitru, pe atunci vicepreşedinte al FSN, care se credea în plin război civil şi aplica reţete de tip bolşevic. Ori poate că Ion Iliescu, ale cărui instincte comuniste răbufnesc întotdeauna în momente când se simte vulnerabil. Pentru Iliescu, lumea este împărţită în amici şi vrăjmaşi. Pe aceştia din urmă îi diabolizează: „golani", „lepădături", „scursuri".

Care au fost actorii acestei „dramaturgii"?

Părerea mea, bazată pe ani de interviuri, lecturi şi reflecţii, este că „echipa" formată din Ion Iliescu, Petre Roman, N.S. Dumitru, Voican Voiculescu, Cazimir Ionescu, care era vicepremier, Virgil Măgureanu, şeful SRI, Răzvan Theodorescu, şeful Televiziunii, hiper-anexată de puterea fesenistă, a acţionat pe baza unui plan precis urmărind anihilarea forţelor politice pluraliste, emascularea societăţii civile, neutralizarea vectorilor prooccidentali din viaţa socială, politică şi intelectuală românească. Să nu uităm că unul din sloganurile Pieţei Universităţii a fost „Singura soluţie/O nouă revoluţie". Minerii au fost instrumentalizaţi de către factorii politici ataşati unui model autoritar-oligarhic, moralmente falimentar, ostil unei renovări instituţionale democratice. Regimul fesenist s-a pretins „anticomunist". A fost însă un simulacru de pluralism. S-a văzut acest lucru în 1991, atunci când „echipa Roman", sub presiunile occidentale, a încercat să avanseze unele reforme autentice. Au fost măturaţi de la guvernare în urma unei alte Mineriade. În fine, fiecare pasăre pe limba ei piere...

E prea devreme pentru concluzii?

Mineriadele din 1990 şi 1991 au fost acţiuni politice ilegale, organizate în chip abuziv şi anticonstituţional de către responsabilii unor structuri de putere din zonele serviciilor secrete, acţionând la ordinul celor mai înalţi demnitari ai unui regim pseudodemocratic.  S-a recurs la forţă, au fost molestaţi şi chiar asasinaţi cetăţeni absolut inocenţi. Au fost maltrataţi studenţi, elevi, simpli trecători pe străzile Bucureştiului. Cum scria Monica Lovinescu, Mineriadele au fost expresia recursului cinic al nomenclaturii la tactica fratricidului. Am numit atunci „paradoxul românesc" ceea ce se petrecea în ţară. Mineriadele au reprezentat eşecul echipei feseniste la cel mai important capitol ce defineşte acţiunea democratică: obligaţia politicienilor de a apăra vieţile cetăţenilor. Cu infinit cinism, echipa Iliescu-Roman a pus în pericol aceste vieţi, a creat o stare de pseudoanarhie în care s-au putut comite şi s‑au comis acţiuni barbare. La două decenii de la acel moment (13-15 iunie 1990), Justiţia trebuie să-şi spună în fine cuvântul. Nimeni nu are dreptul să se sustragă legii, indiferent de funcţia pe care a avut-o cândva.

"Mineriada concretă a fost precedată de campaniile urii, în ziare precum «Azi» şi «Dimineaţa»."
Vladimir Tismăneanu
fost „golan"

De ce Iliescu a preferat „forţe extra-legale"

Ion Iliescu, victorios în 1990, cu un preţ prea mare   Foto: REUTERS

image

De ce minerii?

Minerii au fost coordonaţi, teleghidaţi, controlaţi de cei care răspundeau direct de ordinea publică: Ministerul de Interne, SRI şi probabil Armata. În cartea mea „Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu" l-am întrebat pe Ion Iliescu de ce a recurs la mineri în momentul când a considerat - susţine el - că instituţiile statului erau periclitate. De ce nu a folosit Poliţia, Armata? A răspuns că a acţionat cu forţe extra-legale pentru că acelea legale erau slabe. Un argument neconvingător: pentru a şti că sunt slabe, trebuie să le testezi.

Cine a beneficiat de Mineriada din iunie 1990?

Cei care au beneficiat, egoist şi antipatriotic, de Mineriade au fost membrii castei activisto-securiste, deci noua/ve­chea profitocraţie drapată în veştmintele unui revoluţionarism de operetă. Prin Mineriade, aceşti activişti vag reşapaţi au sperat să-şi poată eterniza dominaţia. Nu au reuşit din varii raţiuni (inclusiv extinderea NATO, proiectul lărgirii UE, dispariţia URSS), dar de dorit acest lucru l-au dorit, fără dar şi poate. Democraţia liberală şi perestroikismul sunt două lucruri fundamental diferite. Ion Iliescu a spus-o cât se poate de categoric: „Nu am făcut plăcinta ca să o mănânce alţii". Evident, plăcinta era, de fapt, imaginea lui Iliescu despre controlul absolut al puterii. Averea lui Ion Iliescu se numeşte putere. La acest capitol, fostul preşedinte suferă indubitabil de rapacitate.România nu a fost singurul stat din Europa anului 1990 în care legitimitatea liderilor politici a fost contestată.

De ce am avut doar noi Mineriade?

Pentru că Revoluţia din 1989 a fost rapid deturnată, confiscată, manipulată de un grup de operatori interesaţi în acapararea şi prezervarea puterii politice, economice şi cultural-simbolice. Pentru că echipa Iliescu-Roman nu putea suporta trezirea unei societăţi civile vibrante. Chiar noţiunea de societate civilă îi scotea din minţi. Pentru că Ion Iliescu şi partizanii săi, belicoşi şi intoleranţi, aveau sentimentul că retrăiesc momentul alegerilor măsluite din noiembrie 1946. Pentru că aceşti politruci, deghizaţi în politicieni, nu credeau că se poate trăi în adevăr. Din acest motiv l-au denigrat pe Ion Raţiu şi l-au insultat pe Corneliu Coposu. Este bine să ne reamintim campaniile împotriva unor Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler, Gabriel Andreescu, Nicolae Manolescu, Dan Petrescu, Laszlo Tokeş, Petre Mihai Băcanu, împotriva ziarului „România liberă", împotriva Grupului pentru Dialog Social, acuzat vehement în ziarul „Azi". Să adaug că aceste mizerii erau reluate la Televiziunea naţională care îşi zicea „liberă".  Puterea îşi mărturisea fără jenă anti-democratismul visceral. La fel de virulent precum antiintelectualismul şi antioccidentalismul.

În ziarele vremii, minerii erau eroii care au venit spontan la Bucureşti să apere democraţia...

Mineriada a fost la fel de spontană precum Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989, care a fost organizat, regizat, controlat până la numărul de scandări. Să fim serioşi, minerii erau direcţionaţi în Bucureşti de securiştii deveniţi ofiţeri SRI. Activiştii FSN erau direct implicaţi în agresiunile minereşti.

"Ion Iliescu a spus-o cât se poate de categoric: «Nu am făcut plăcinta ca să o mănânce alţii». Evident, plăcinta era, de fapt, imaginea lui Iliescu despre controlul absolut al puterii."
Vladimir Tismăneanu
fost „golan"

"Minerii erau direcţionaţi în Bucureşti de securiştii deveniţi ofiţeri SRI. Activiştii FSN erau direct implicaţi."
Vladimir Tismăneanu
fost „golan"

Specialist în comunism şi în „moştenirea" lui

Vladimir Tismăneanu s-a născut în 1951, într-o familie de activişti comunişti. Deşi pe tatăl său, Leonid Tismineţki, cărţile despre trecutul recent al României îl înregistrează drept unul dintre agenţii sovietizării României, „puiul de bolşevic" - cum avea să-i spună disidentul Paul Goma lui Vladimir Tismăneanu - merge pe un drum total opus de calea părinţilor săi.

În 1981 emigrează în Statele Unite ale Americii, de unde vorbeşte, fără constrângeri, despre Nicolae Ceauşescu şi regimul său stalinist. Moştenirea sa şi privilegiile obţinute dintr-o familie „a Partidului" l-au pus pe Vladimir Tismăneanu într-o poziţie contestabilă, deşi activitatea sa academică îl recomandă drept un anticomunist convins.

Profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland din SUA, Vladimir Tismăneanu este ales, în 2005, de către preşedintele Traian Băsescu să conducă o comisie care, un an mai târziu, a publicat, cu surle şi trâmbiţe, Raportul de condamnare a comunismului din România. Susţinut de aceastră lucrare, şeful statului a vorbit în faţa Parlamentului şi a condamnat regimul „ilegitim şi criminal" din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Începând din luna martie a acestui an, Vladimir Tismăneanu conduce, alături de Ioan Stanomir, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Publicist prolific, profesorul Tismăneanu a scris enorm despre comunismul românesc şi sinistrele sale „moşteniri", între care include şi Mineriadele.

„Era linişte, totul decurgea paşnic"

„Golanii“, într-un moment de relaxare la corturile din faţa Teatrului Naţional din Bucureşti

image

Care a fost primul contact cu „golanii"?

Am ajuns în Bucureşti pe 10 iunie 1990. M-a aşteptat la aeroport scriitorul Dan Petrescu, fost disident din perioada Ceauşescu. Aveam pentru el şi sora sa, Tereza, un mesaj de la fratele ei, Ioan Petru Culianu. Am mers împreună în Piaţa Universităţii, am văzut ce mai rămăsese din Golania (zona liberă de neocomunism), după terminarea manifestaţiei maraton din luna mai. Am ascultat câteva discursuri rostite de la un fel de tribună lângă Intercontinental. În corturi se aflau greviştii foamei. Era linişte şi totul decurgea paşnic. Doar Iliescu cerea necontenit, ca şi în timpul lui Ceauşescu, „asanarea străzii".  Pe Marian Munteanu îl cunoşteam de la Washington. Dar Marian şi Liga Studenţilor părăsiseră Piaţa.

A venit apoi noaptea evacuării Pieţei...

Cu provocările care au urmat - arestarea lui Marian şi a fratelui său Bogdan, atacurile IMGB-iştilor direcţionaţi de securişti şi comisari fesenişti pentru terorizarea studenţilor şi partidelor istorice. Instigările din presa fesenistă.

Unde eraţi în aceste momente?

Stăteam la Hotel Bucureşti, am fost mai tot timpul împreună cu prietenii: Tudor Jebeleanu, Dan Petre, Vasile Gogea. Am fost zi şi noapte prin oraş, am fost martor la ce s-a petrecut între 13 şi 15 iunie. Am fost la Spitalul de Urgenţă să-l văd pe Marian Munteanu. Am scris în săptămânalul american „The New Republic" un articol intitulat „Homage to Golania" (Omagiu Golaniei), aluzie la titlul cărţii lui George Orwell, „Omagiu Cataloniei". Golania a fost un cuvânt sublim, o inversare semantică menită a-l face pe Ion Iliescu să simtă forţa anticomunismului civic. A fost numele unei renaşteri, al unui efort de a recupera istoria, de a ieşi din cercul vicios al laşităţii, conformismului şi abdicării. „Piaţa Universităţii" a însemnat o reluare a speranţelor din decembrie 1989 că este posibilă o Românie decomunizată, o repudiere a oricărui fatalism şi o renaştere a ideii de solidaritate civică.

A fost o lecţie de solidaritate, dar privită ca un pericol pentru democraţia românească...

Adevărul despre 13-15 iunie înseamnă demistificarea rolurilor jucate de politicieni şi de demnitarii care le-au ascultat ordinele. Nu studenţii, nu politicienii democraţi, nu Grupul pentru Dialog Social puneau în pericol ordinea legală. Adevăraţii inamici ai democraţiei erau tocmai cei care se aflau la pupitrele de comandă, vizibile ori invizibile.

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite