Pedeapsa cu moartea în perioada comunistă

Deşi a fost unul dintre cele mai cunoscute cazuri de condamnare la moarte din epoca comunistă, execuţia lui Gheorghe Ştefănescu nu reprezintă un moment singular.

Ştiri pe aceeaşi temă

Deznodământul anchetei în cazul „Bachus" este, mai degrabă, demonstraţia perfectă a modului în care regimul reacţiona faţă de persoanele considerate a fi responsabile de subminarea autorităţii. Girate de celebrul cod penal comunist, inspirat din legislaţia stalinistă, execuţiile la moarte erau, în general, asociate direct acuzaţiilor de subminare a economiei naţionale sau omorului în formă gravă.

Spre sfârşitul regimului, soţii Ceauşescu au început să transforme condamnările la moarte în detenţie pe viaţă. Macabră ironie a sorţii, ultimele persoane condamnate la moarte şi executate, după prevederile legale active la acel moment, au fost chiar Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Revizorul de ace pasionat de ţintar

Un foarte bun exemplu despre infracţiunile ce conduceau la dictarea sentinţei de condamnare la moarte, dar şi a modului în care acţiunea penală se derula în epoca comunistă o reprezintă un caz mult mai puţin cunoscut decât celebra poveste a lui "Bachus". În 27 iulie 1966, Alexandru Cîinaru, în vârstă de 29 de ani, din comuna Micşuneşti-Moară, raionul Urziceni, era condamnat la moarte pentru infracţiunea prevăzută de articolul 245 din Codul Penal. Concret, Cîinaru era trimis la moarte pentru "părăsirea de către personalul de conducere a trenului sau orice faptă din activitatea personalului ce asigură direct securitatea transporturilor pe căile ferate şi care are drept urmare o catastrofă".

Povestea lui Cîinaru pare desprinsă din celebrele scene cu "Dorel" de astăzi. Diferenţa o face însă finalul, cât se poate de autentic şi dureros. În 31 mai 1966, la ora 16.00, revizorul de ace Alexandru Cîinaru, repartizat în zona gării Mogoşoaia, primeşte un telefon prin care i se comunică să dirijeze un automotor pe o linie secundară. La acel moment însă, Cîinaru "juca ţintar cu doi acari în cabina de ace", cum precizează rechizitoriul procurorilor. Lipsa de reacţie a acestuia a dus la izbirea automotorului de acceleratul 703, ce venea din sens invers. Urmările: 41 de morţi, 71 de persoane rănite şi pagube de 1.114.417 lei.

Un tânăr apreciat

Alexandru Cîinaru a fost imediat condamnat la moarte printr-o decizie a Tribunalului Capitalei. După epuizarea tuturor mijloacelor legale de atac, avocaţii lui Cîinaru recurg la ultima soluţie posibilă, trimiţând o cerere de transformare a pedepsei cu moarte în închisoare pe viaţă, către Consiliul de Stat.

Surpriză, la nici o lună de la acest moment, Nicolae Ceauşescu emitea decretul de transformare a pedepsei cu moartea în 25 de ani de muncă silnică. Câinaru avea, de altfel, să moară în detenţie. Cum poate fi explicată modificarea unei pedepse extreme, emise pentru o situaţie cu adevărat dramatică?

Nicolae Ceauşescu primise o serie de informări cu privire la situaţia de familie a lui Cîinaru. Esenţiale în cruţarea celui condamnat iniţial la moarte au fost faptul că acesta "face parte dintr-o familie ce se bucură de apreciere în comună, că numitul a fost membru al Cooperativei de Producţie şi al Uniunii Tineretului Comunist, iar soţia sa a lucrat permanent în Cooperativă". Portret perfect al tânărului ce a îmbrăţişat fără rezerve ideile şi idealurile Partidului Comunist, Alexandru Cîinaru a putut fi cruţat.

Ultimul condamnat

Ultimul civil condamnat la moarte în regimul Ceauşescu a fost Ion Pistol, trimis în judecată pentru omor deosebit de grav. Procesul acestuia a avut loc la 9 aprilie 1986, în faţa unui auditoriu de 500 de persoane. La acel moment, avocatul lui Pistol, Liviu Ardeiaş susţinea în faţa instanţei că, dacă i se va aplica pedeapsa capitală, clientul său "nu va fi executat, ci ucis".

Prin Sentinţa Penală numărul 6, pronunţată în aceeaşi zi, Tribunalul Judeţean Teleorman l-a condamnat pe Ion Pistol la pedeapsa cu moartea. Prin Decretul Prezidenţial numărul 74, din 4 mai 1987, Nicolae Ceauşescu respingea cererea de comutare a pedepsei cu moartea. La data de 12 mai 1987, condamnatul a fost executat, prin împuşcare, în Penitenciarul Bucureşti.

În „camera neagră"

Pe durata aşteptării execuţiei, condamnatul era legat la mâini şi la picioare. Condamnaţii la moarte aveau dreptul de a fi scoşi la plimbare în curtea interioară, dar nu mai mult de 10 minute într-o lună. Înaintea execuţiei, persoana condamnată era mutată în „camera neagră", o cameră fără niciun fel de lumină. Când era scos pentru execuţie, condamnatul era atât de dezorientat din cauza luminii, încât nu vedea mare lucru din ceea ce se întâmplă în jurul lui.

Regulile execuţiei

Cei aleşi să facă parte din plutonul de execuţie erau selecţionaţi, din timp, pe baza unui profil psihologic bine conturat şi obligaţi să semneze o declaraţie de confidenţialitate. În cazul în care ar fi divulgat vreun secret, aceştia erau aspru sancţionaţi, excluşi din sistem sau chiar arestaţi. La Penitenciarul Rahova, execuţiile se făceau într-un poligon subteran, distrus la mijlocul anilor 1980.

La Penitenciarul Jilava, locul unde a fost executat şi Gheorghe "Bachus" Ştefănescu, "ceremoniile" aveau loc în aer liber, pe latura din dreapta a închisorii. Astăzi, în zona respectivă se află groapa de gunoi a penitenciarului.

Cazul Răceanu

Mircea Răceanu, fost diplomat român în perioada comunistă, a fost ultimul condamnat la moarte al regimului Ceauşescu. El a fost arestat din motive politice, fiind acuzat că a spionat pentru Statele Unite. Răceanu este fiul vitreg al lui Grigore Răceanu, membru marcant al Partidului Comunist în perioada stalinistă şi semnatar al „Scrisorii celor şase" în martie 1989.

Arestarea şi condamnarea

Mircea Răceanu a fost arestat la 31 ianuarie 1989, pe stradă, în timp ce mergea la la reşedinţa ambasadorului Statelor Unite la Bucureşti unde urma să vizioneze filmul „Spărgătorul de nuci". În momentul arestării, conducea Direcţia America de Nord din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, iar asupra lui au fost găsite documente pe care intenţiona să le predea americanilor.

Cazul Răceanu a fost mediatizat de puterea comunistă la mai bine de două luni de la arestarea diplomatului. În ziarul „Scânteia" din 14 martie 1989, la numai trei zile de la valurile făcute în Occident de scrisoarea celor şase, Mircea Răceanu era acuzat că „s-a pus în slujba unei puteri străine". Mircea Răceanu a fost judecat şi condamnat la moarte la 20 iulie 1989. Aceasta a fost ultima pedeapsă capitală pronunţată în perioada comunistă. Trei luni mai târziu, Nicolae Ceauşescu îi comuta pedeapsa la 20 de ani închisoare.

La 25 decembrie 1989, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt şi ei condamnaţi la moarte şi executaţi pe loc. După execuţia lor, pedeapsa cu moartea a fost scoasă din Codul Penal.


citeste totul despre: