O întrebare delicată pe timp de criză: cine controlează infrastructura critică a României?

Este extrem de probabil să ne apropiem de o criză economică mondială majoră, una a cărei amploare să scuture din temelii sisteme regionale şi să atace virulent osatura şi aşa obosită şi lipită cu leucoplast a structurii de rezistenţă mondială. Din ce în ce mai friabilă, reacţionând ultrarapid, aproape isteric, la fiecare semn suplimentar de dereglare a pieţelor, la apriţia unor focare noi de conflict în zonele sensibile.

Pieţe aiurite în ultimele luni de panicile bursiere succesive, semne precursoare ale spargerii unei bule enorme – cea a economiei chineze. Totul combinat cu evenimentul cu semnificaţii mondiale profunde pe care-l constituie neprevăzuta şi continua scădere a preţului petrolului, factor de dezechilibru major pentru economii bazate prioritar pe exportul de materii prime petroliere: Federaţia Rusă, ţările din orientul Apropiat şi câteva din America de Sud şi Africa... Iar realitatea este marcată, acum, zilnic, de căderi importante ale burselor din toată lumea, cu o medie de 4-5% care ţine trena a ceea ce se întâmplă în China.

Şi, ca întotdeauna pe timp de criză (existentă sau anunţată), echipele de analişti specializaţi în proiecţia de scenarii alternative de estimarea riscurilor, vin cu aceeaşi întrebare către decidenţii politici din ţara lor: aveţi o analiză la zi a riscurile prezente şi de perspectivă, în raport cu dimensiunea, profunzimea şi extensia crizei, cele pe care le prezintă structura, relevanţa, calitatea şi posibilitatea de control asupra propriilor zone de infrastructură critică?

În ce măsură, adică, aceste structuri sunt nu numai bine protejate (aşa cum este specificat în legislaţia europeană specifică – o puteţi consulta aici) ci şi, tocmai în caz de criză majoră, pot fi controlate, gestionate şi utilizate în mod real de statul respectiv. Întrebare deloc teoretică dacă ne uităm care sunt sectoarele cuprinse, de regulă, în această sintagmă de „infrastructuri critice":

- producţia de electricitate, plus reţelele de transport şi distribuţie;

- producţia de gaze, plus reţelele de transport şi distribuţie

- producţia de petrol şi produse petroliere, plus reţele de transport şi distribuţie

- telecomunicaţiile şi serviciile de comunicaţii electronice, radioul şi televiziunea

- sitemele de încălzire (de ex. gazul natural, păcura, încălzirea urbană)

- sistemul de sănătate publică (spitale, ambulanţe)

- sistemele de transport (alimentare cu carburant, reţea feroviară, porturi maritime şi navigaţie fluvială)

- servicii financiare (bănci, societăţi de asigurare şi reasigurare, societăţi de investiţii financiare, burse)

- servicii de securitate publică (poliţie, armată)

- plus, în cazul României, securitatea ecosistemelor forestiere şi sistemele naţionale de irigaţii

Sectoare esenţiale pentru viaţa şi supravieţuirea unei naţiuni, în unele ţări, acestea fiind protejate de stat prin declararea lor ca „sectoare de importanţă vitală". Sectoare unde privatizările, vânzările de active sau de participaţii, modificările în structura acţionariatului trec printr-un proces de analiză la nivelul cel mai înalt al statului, decizia fiind politică şi luată după consultarea scenariilor de risc alternative în viziunea noului concept de lucru, acela de „strategic resilience".

Statele care, de regulă, sunt foarte doritoare să-şi păstreze controlul mai mult sau mai puţin discret asupra levierelor care să-i permită intervenţia rapidă în caz de nevoie, adică în momentul apariţiei unei ameninţări majore de securitate. Sau în clipa când trebuie luate decizii majore de reorientare a producţiei, de răspuns la debalansări importante pe piaţa internă sau externă sau în contextul nevoii de protejare a pieţei naţionale în clipa în care se înrăutăţeşte semnificativ contextul extern sau intern.

La începutul anilor '90, prof. Adrian Gheorghe publica, sub egida Academiei Române, un prim studiu-analiză-avertisment privind nevoia existenţei unei şcoli româneşti de estimarea riscurilor, enunţând cu foarte mare precizie lista de vulnerabilităţi cu care avea să se confrunte societatea românească.

Parcă nu l-a citit şi nu l-a auzit nimeni. Spunea el, spre exemplu,

„Structurile de decizie ale societatii romanesti trebuie sa fie construite pe principiul de adaptabilitate si raspuns la crize privind disfunctionalitatea infrastructurilor critice".

Ce ar însemna disfucţioanlitatea aceasta analizând realitatatea României anului 2015? Care este controlul real pe care-l poate exercita statul român asupra sectoarelor infrastructurii critice într-un moment de criză? Care este răspunul pe care-l pot da aceste infrastructuri, fiecare în parte dar şi combinate într-o reacţie care ar trebui să fie coerentă la nivel naţional? Care este gradul de risc pe care-l prezintă uzura unor sisteme, lipsurile în dotare cu echipamente etc?

Dar, poate înainte de toate, există oare disponibilă public o analiză de risc din surse oficiale sau asumate oficial asupra vulnerabilităţii infrastructurilor critice la nivelul României pornind de la o estimare elementară, cea legată de starea drumurilor, a reţelelor de transport şi distribuţie a energiei electrice, gazului, a reţelelor de termoficare (plus centrale, plus puncte de distribuţie intermediare şi finale în cartierele din marile oraşe) şi cum ar răspunde le în caz de crize majore (civile şi militare) şi în ce proporţie şi în ce condiţii ar mai fi ele funcţionale?

În principiu, în Europa, organismele competente naţionale publică frecvent asemenea analize care sunt făcute publice, tocmai pentru a da un sentiment de siguranţă investitorilor interni şi externi dar şi, în aceeaşi măsură, pentru a demonstra în ce măsură ţara respectivă are o viziune coerentă asupra acestor sectoare de infrastructură critică ce sunt (sau ar trebui să fie) şi cele de investiţii strategice. Legate - şi aici suntem în miezul real al chestiunii - de proiecţia europeană asupra sectoarelor strategice relevante la nivelul UE. Cele pe care fiecare stat le defineşte cu foarte mare precizie în sensul definiţiei proiectului, relevanţei pentru dezvoltarea economiei naţionale şi importanţei pentru conectarea la sistemele de infrastructuri strategice europene.  

Există o sursă majoră de finanţare din fonduri europene pentru acest tip de "mari proiecte": Fondul european pentru investiţii strategice care este destinat să acopere proiecte în zona dezvoltării de infrastructuri, cercetării şi dezvoltării şi inovării, investiţiilor în educaţie şi formare profesională, sănătate, tehnologiile informaţiei şi comunicaţiei şi dezvoltarea sistemului energetic. Un sfert din fonduri este destinat proiectelor în favoarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Găsiţi aici descrierea proiectului major al UE în valoare de 63 de miliarde Euro şi toate detaliile tehnice necesare.

Întrebarea este dacă vom contnua, ca până acum, să ignorăm posibilitatea de accesare a banilor europeni alocaţi României şi să nu producem proiectele necesare intrării în zona marilor proiecte strategice. Tocmai fiindcă se vorbeşte aproape obsesiv de apropierea crizei globale, oare nu aceasta ar trebui să fie preocuparea principală a decidenţilor noştri politici, adică legarea noastră cât mai puternică, prin toate canalele posibile de infrastructură strategică, de corpul de rezistenţă proiectat ca nucleu strategic al UE?

Decizia aceasta este vitală pentru că, dacă ne tot plângem de ezitarea marilor investitori de a veni în România, va trebui mai întâi noi să producem harta stării de siguranţă a infrastructurilor strategice şi definiţia viziunii asupra dezvoltării sectoarelor strategice ale economiei naţionale. Să spunem, noi primii, ce vrem să fim şi cum suntem în stare să protejăm sectoarele în care investim şi vom vrea să investim. Dacă nu, există riscul ca despre România, în lipsa viziunii respective, să existe un loc liber, de neconectare cu strcturile strategice pe care ceilalţi şi le construiesc cu obstinaţie, tocmai ca structură de rezistenţă în faţa a ceea ce va fi să vină.

Ne plângem că nu simţim îndeajuns beneficiile aderării la UE şi NATO. Dar noi de ce nu ştim să pofităm de oportunităţile care se oferă în construcţia pe termen lung, spre exemplu participarea la proiectele de investiţii strategice? Şi, în fond, de ce nu ştim/nu vrem să luăm măcar banii care ni se cuvin din fondurile pentru dezvoltare regională?

Poate tocmai asta este problema, prima problemă care ar trebui rezolvată, prima disfuncţionalitate majoră în funcţionarea celei mai importante infrastructuri critice (deloc simbolice) a unei ţări: calitatea, capacitatea şi educaţia propriei clase politice...

Avem de ales. Totuşi, într-un final, va trebui să alegem. Ce vrem? Să investim în asemenea proiecte strategice, luaţi de exemplu cele de irigaţii sau să continuăm ca, în veri secetoase, să sperăm în succesul procesiunilor de preoţi cu icoanele Sfântului Pantilimon? Alegerea nu o vor face niciodată cei de la Bruxelles. Ei aşteaptă decizia, proiectele şi viziunea naţională de dezvoltare pe termen mediu, lung şi în proiecţia pe următorii 50 de ani. Ce ne facem însă dacă nu ştim nici ce facem azi? Risc major de securitate pe care nu ştiu cât timp mai putem să ne permitem luxul să-l ignorăm ca până acum.