Note, stări, zile

Publicat:
Ultima actualizare:

3 februarie 2018. O stafie bîntuie pe sub fruntea dlui Călin Popescu Tăriceanu: comunismul! E referinţa care îi vine prompt pe buze cînd vrea să „înfiereze“ pe cineva. Preşedintele ţării, dl Iohannis, e, de pildă, pentru şeful Senatului nostru, „comunist în fibra lui cea mai puternică“.

Articol preluat din Dilema veche

Vrea să readucă în funcţie sistemul represiv de tip bolşevic! După vizita dlui Timmermans, memoria dlui Tăriceanu e, din nou, răscolită de spectrul vechiului regim. Unii comentatori – spune domnia-sa – au avut, faţă de demnitarul european, aceeaşi atitudine pe care o aveau lingăii de pe vremuri cînd venea în vizită Nicolae Ceauşescu. E evident că dl Tăriceanu e marcat, în mai mare măsură decît noi ăştilalţi, de trauma totalitară. Nu se poate contesta, de altfel, că a crescut lîngă un tată vitreg (Dan Amadeo Lăzărescu), vechi liberal, prizonier politic în închisorile Securităţii şi obligat, ulterior, să se umilească colaborînd cu criminala instituţie. Toţi ştim cît de greu trăiau, pe atunci, familiile oamenilor de bine. E posibil ca dictatura comunistă să fie şi explicaţia dificultăţilor survenite, în juneţea dlui Tăriceanu, de-a lungul formaţiei sale intelectuale şi profesionale. 

În liceu, persecutat de dictatură, a fost un elev obosit şi trist. În clasa a XI-a avea 5 la română (gramatica română îl chinuie încă şi azi), 6 la chimie, 4 la biologie, 4 la matematică. La fizică a rămas şi corigent, ceea ce nu lăsa să se întrevadă viitoarea lui carieră de inginer… 

La Facultatea de Hidrotehnică s-a dovedit la fel de oprimat sufleteşte: a rămas repetent în anul II şi n-a reuşit să se distingă (cu note de 10!) decît la orele de „Atelier“ şi „Practică în producţie“. E drept, şi-a dovedit înzestrarea mai specială obţinînd, în anul IV, nota 8 la „Socialism ştiinţific“, o interesantă anticipare a viitoarelor lui simpatii de stînga. 

Pînă în 1989 s-a opus comunismului „rezistînd“ prin inginerie (ca alţii „prin cultură“) şi prin niţeluş modeling, sub bagheta celebrei Zina Dumitrescu. Abia după 1989 a asumat o identitate „de dreapta“, liberală, şi a navigat, cu mare subtilitate ideologică, printre „meandrele“ autohtone ale „concretului“ politic. A fost şi pro-Băsescu şi anti-Băsescu, şi pro-Ponta şi anti-Ponta (respectiv pro-Dragnea) şi pro-Crin Antonescu şi anti-Crin Antonescu. A inventat o nouă doctrină liberală, printr-o îndrăzneaţă sinteză între liberalismul clasic, socialismul postcomunist şi „conservatorismul“ postsecurist (PC Dan Voiculescu). 

Privind retrospectiv, dl Tăriceanu ar trebui să recunoască, totuşi, că a avut şi niţel noroc cu „evenimentele“ din decembrie 1989: a ajuns pe prima scenă a ţării fără să aibă de raportat mari isprăvi, a devenit campionul „bileţelului roz“, stă, cu 6-8% din voturi, în poziţia omului nr. 2 din stat şi vorbeşte româneşte cu un uşor accent de „fără frecvenţă“. Mai-mai că îţi aduce aminte de unii demnitari comunişti… Pe de altă parte, dacă ar fi fost acuzat, pe vremuri, de „mărturie mincinoasă“, n-ar fi apucat să se războiască nici cu Justiţia, nici cu „statul paralel“. Ar fi fost, mai întîi, încarcerat şi, eventual, pus să semneze vreun angajament de… loialitate. Aşa, stă fudul la guvernare şi dă de pămînt cu cei care-l acuză. E un fel de martir fără martiraj, un fel de Havel fără disidenţă, un fel de ideolog fără ideologie. Pe scurt, un spectaculos ambalaj. De-aia şi mor, probabil, doamnele după elegantele lui costume…

5 februarie 2018

Ştiaţi că, peste vreo lună, România e oaspete de onoare la marele Tîrg Internaţional de Carte de la Leipzig? Păi, nu prea aveaţi cum să ştiţi, dacă nu citiţi presa germană, care e deja plină de articole pe această temă. Nu demult, 20 de gazetari nemţi au vizitat România, ca să pregătească mediatic evenimentul. Organizatorii străini au trecut, oricum, prin momente grele: de peste doi ani se străduiesc să pună bazele unei colaborări eficiente cu autorităţile româneşti. 

Au luat la rînd fiecare nou ministru al Culturii, fiecare nou preşedinte al Institutului Cultural Român şi nu pot fi siguri că ceea ce au negociat cu unul rămîne valabil şi pentru ceilalţi. De regulă, în asemenea impozante momente, fiecare ţară invitată cu titlu de onoare îşi trimite la ceremonie reprezentanţi de vîrf. În 1998, ultima dată cînd România a mai fost în această situaţie, au participat la lansarea Tîrgului preşedintele ţării şi ministrul de Externe. De data aceasta, preşedintele ţării s-a declarat indisponibil. La fel, ministrul Culturii. În ultima clipă, s-a decis – slavă Domnului! – să fie prezent măcar ministrul de Externe. Dar subiectul nu e interesant pentru presa locală. S-ar zice că administraţia de stat şi mass-media nu văd, într-o astfel de împrejurare, decît un fel de şuşanea provincială, fără relevanţă, fără obligatoriul nimb de „breaking news“. Vorba lui Pristanda: „Altele avem noi în sufletul nostru!“ 

Cultura e, oricum, tratată la noi ca un ornament periferic. Dacă faci inventarul emisiunilor şi rubricilor culturale dedicate de televiziuni şi ziare artelor (plastică, muzică, arhitectură), literaturii, ideilor, te sperii. Nu ni se oferă decît gherilă de partid şi bîrfă de cartier rău-famat. TVR Cultural e desfiinţat, emisiunea dnei Mirela Nagâţ e scurtată, artiştii sînt prezenţi mai curînd în dezbateri politice. Şi de pretutindeni auzim o limbă română stîlcită de ignoranţă şi proastă creştere. Dar nu-i nimic! Vine Centenarul şi o să arătăm noi mapamondului de ce sîntem în stare…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite