Marrakesh, o Marrakesh!

Marrakesh, Royal Mansour. Venind pe autostrada dinspre Casablanca spre Marrakech (te izbeşte infrastructura impecabilă, inclusiv o linie de tren de mare viteză recent inaugurată, legând Tanger de Rabat şi Casablanca), relieful se schimbă dramatic. De la câmpia mănoasă din Nord, de pe malul Atlanticului şi Mediteranei, un relief mai arid şi accidentat face tranziţia către linia maiestuoasă a munţilor Atlas.

Se înmulţesc steagurile Regatului, politiştii aflaţi la toate intersecţiile indică o stare de alertă, mari panouri anunţă evenimentul global găzduit de faimosul Marrakesh: The Global Compact on Migration, marele efort al ONU de a da un răspuns coordonat celei mai mari provocări a erei contemporane - masiva migraţie dinspre Africa către Europa, dinspre America Latină către America de Nord şi a Sudului sărac către statele dezvoltate.

Răspunsul statelor dezvoltate - cele mai expuse fenomenului migraţiei - a fost descurajant. SUA a lipsit, confirmând îndepărtarea Administraţiei de la Washington de tot ce este mecanism multilateral de rezolvare a problemelor. Din UE 28, 7 state au decis să nu participe şi să nu susţină efortul comun. Cap de listă fiind chiar ţara care deţine Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, Austria, urmată de Italia şi statele Vişegrad. În Belgia, semnarea Compactului a condus la retragerea partidului naţionalist flamand din Guvern şi la pierderea majorităţii. În aliata Norvegie, partidul de extremă dreapta aflat la guvernare anunţă că nu susţine acordul. Pe scurt, de la numele său exotic, inspiraţie pentru melodii şi mare destinaţie turistică, Marrakesh devine simbolul marii schisme din interiorul Occidentului în faţa celei mai mari provocări la adresa valorilor democratice şi a contractului social aflate la baza proiectului european, al NATO şi al ordinii liberale internaţionale.

În magistrala sa carte Post Europa, Ivan Krastev considera migraţia din Orientul Mijlociu şi Africa către continentul european drept principala cauză a ascensiunii populismului şi a extremei drepta la putere şi în preferinţa politică, tot mai accentuate, a electoratului european. Mai mult decât criza financiară şi economică de acum un deceniu, valul de migraţie a creat o reacţie de respingere şi teamă în opinia publică din multe state europene, speculată abil de politicieni oportunişti şi amplificată de efectele perverse ale reţelelor sociale şi de cinica propagandă rusească. Nu întâmplător, la recentele mişcări violente de stradă ale „vestelor galbene“ din Franta, doar 5% dintre manifestanţi au votat cu Emmanuel Macron în urmă cu numai 18 luni, marea majoritate fiind susţinători ai Frontului Naţional şi ai stângii populiste. Krastev are dreptate când afirmă că riscul pentru proiectul european şi transatlantic nu vine de la agitata proprie periferie de state central şi sud-est europene, ci chiar din centrul, „nucleul dur“, al lumii occidentale: Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, nordul Europei, SUA. De la întâmpinarea cu armata a caravanei de refugiaţi din America Centrală ajunsă la graniţa SUA cu Mexicul, la demolarea demonstrativă a taberelor de refugiaţi în Italia chiar în ziua Summit-ului de la Marrakesh, absenţa unui răspuns coordonat la problema complicată a migraţiei pune în pericol însăşi fundaţia pe care s-a aşezat ordinea internaţională. Arhitecţii şi actorii principali ai acestui sistem de internaţional de norme se întorc împotriva propriei creaţii. Un vid de leadership la nivel global invită, fără excepţie în istorie, la dezordine şi haos.

Este bine că România, dintr-un rar impuls de colaborare între Palate, susţine Compactul privind Migraţia. În primul rând, pentru că acesta nu propune mai mult decât principii de colaborare. În al doilea rând, pentru că problema migraţiei este importantă pentru însăşi supravieţuirea proiectului european, inclusiv a politicilor de coeziune şi liberă circulaţie a persoanelor în interiorul UE, de care profită milioane de români. Spre deosebire de statele Vişegrad, politicienii români nu par tentaţi să folosească subiectul în scopuri îngust-electorale (Slovacia a primit 168 de refugiaţi şi se comportă ca şi cum a fi fost inundată de o adevărată invazie). Cu Preşedinţia Consiliului UE bătând la uşă şi cu o candidatură importantă la ONU de membru nepermanent al Consiliului de Securitate, prin susţinerea unei iniţiative semnate de 155 de state la nivel global, România a reuşit să se diferenţieze pozitiv la nivel regional, european şi internaţional.

Scriu aceste rânduri din Marrakesh, unde Aspen Ministers Forum îşi desfăşoară întâlnirea periodică, exact în complexul în care conferinţa ONU s-a derulat în urmă cu câteva ore. Delegaţiile oficiale au plecat deja, steagurile, poliţiştii, panourile, dar, mai ales, marile întrebări rămân: cum abordăm, împreună, marea provocare a erei contemporane: stoparea contaminării Europei de extremismul violent şi terorism generate de fragilitatea statelor (nord) africane? Cum îmbunătăţim condiţiille economice şi sociale pe acest continent, care va avea în 2050 o populaţie de peste trei miliarde - cu peste 70% din populaţie tineri în căutare de locuri de muncă şi condiţii civilizate de trăi şi acces la educaţie şi sănătate? Fără a face ceva energic şi ambiţios acum, invaziile succesive la care a fost supus Imperiul Roman şi care au condus la prăbuşirea sa vor părea palide comparaţii si lecţii ale istoriei.

Poate că înainte de acest Compact privind Migraţia, Europa şi America ar trebui să încerce să ajungă la un Compact Transatlantic privind dezvoltarea Orientului Mijlociu şi a Africii. Înăsprirea condiţiilor de imigrare trebuie să fie însoţite de un adevărat Plan Marshall pentru marele continent de la Sud. China deja investeşte masiv pe continent (şi începe să aibă proprii refugiaţi africani). Vorbind de Maroc şi Nordul Africii, România şi specialiştii noştri se bucură încă de un respect rezidual din anii de implicare activă în proiecte economice şi investiţii în această importantă piaţă de export şi comerţ. Am creat o agenţie de asistenţă internaţională - RoAid - care are, desigur, obligaţia de a continua să susţină proiecte în Republica Moldova şi pentru comunităţile româneşti din Balcani sau Ucraina. Însă absenţa totală din „Marele Joc“ este o greşeală ce trebuie îndreptată. Profitând de un profil internaţional amplificat în lunile şi anii următori, România se poate reîntoarce la o politică mai ambiţioasă, inclusiv în zona diplomaţiei economice, care să ne readucă în zone pe care le-am abandonat. Pendulul politic în Europa va continua, pentru o perioadă, să basculeze în favoarea formulelor radicale. Însă, dacă proiectul european nu va sucomba din interior, pendulul politic şi narativul politic central vor reveni către soluţii care să schimbe paradigmă actuală: de la pasivitate la acţiune, de la retragere la ofensivă, de la a trata efectele la a aborda frontal cauzele care şubrezesc acţiunea şi solidaritatea europeană şi transatlantică.

De ieri, Marrakesh devine simbolul marii sfâşieri dintre cele două tendinţe din interiorul Occidentului dezvoltat: închidere în sine şi nativism sau implicare şi leadership în abordarea frontală a problemei migraţiei, radicalismului şi instabilităţii de la frontierele noastre. De acest răspuns la depinde însăşi viitorul nostru comun. Sau, Doamne fereşte!, individual.