Lucrări „ştiinţifice“ şi lucrături „artistice“. Partenerii universitari ai infractorilor (II)

Profesorul Teodor  Dima, de la „Universitatea Al. Ioan Cuza” din Iaşi (din „Dulce târgul Ieşiului”) îmi relata cândva o secvenţă din predica ţinută de un preot la înmormântarea unui cetăţean, secvenţa fiind semnificativă pentru arta „Retoricii”.

Preotul le-a zis enoriaşilor săi: „Cel ce pleacă azi definitiv dintre noi, pe calea veşniciei, a fost un om care, în viaţa lui, a făcut şi bune şi rele. Numai că pe cele bune le-a făcut rău, iar pe cele rele le-a făcut bine”. Dacă o faptă bună  este făcută  încet, dar temeinic, adică „pas cu pas”, tot aşa  este făcută şi fapta rea, care nu este în consens nici cu Legea juridică, nici cu Bunul-simţ moral. În limba română avem cuvintele „lucrare” şi „lucrătură”. Prima este făcută la „lumina zilei”, chiar dacă este înfăptuită  în miez de noapte, a doua este făcută în taină, în clar-obscur, sau  în obscuritate deplină, fiind  ascunsă oricărei priviri.

Copil fiind, am întrebat-o pe mama dacă Dumnezeu mă poate vedea şi atunci când eu mă ascund în podul casei. Aveam în vedere, desigur, acoperişul şi ţiglele, ca strat izolator pentru privirile din exterior. Mama mi-a răspuns că mă vede, încât eu am plusat, întrebând-o: „Bine, bine, dar dacă mă ascund în pivniţă!?”. Mama mi-a dat un răspuns concret, dar universalizat: „Şi în gaură de şarpe dacă te ascunzi, Dumnezeu tot te vede”. Cu siguranţă că am făcut eu vreo năzbâtie, pe care mama nu a văzut-o, ea rămânând în seama „Ochiului lui Dumnezeu”, pe care îl vedeam chiar în centrul altarului bisericii din comuna mea natală, Teaca. Ochiul mă „vedea”, oriunde m-aş fi dus, şi orice aş fi făcut.

Toţi „băieţii deştepţi” lucrează în taină, dar una care nu este creştină. Inclusiv personajul nostru central, Gigi Becali, care îşi face nişte cruci mai largi decât „pieptu-i de aramă”. Ce să mai spunem despre cei care, folosind aici o expresie populară, „N-au nici un fel de Dumnezeu”!? Ai noştri „băieţi deştepţi” s-au antrenat în arta „cinstitelor matrapazlâcuri”, în exerciţiul cărora se simt deja, „ca la ei acasă”. Puşi pe calea „lucrăturilor” de tot felul, ei ajung la performanţe, încât miza concurenţei dintre ei se reduce la întrebarea: „Care dintre noi fură mai mult, fără a fi descoperit!?”. Înclinaţia infracţională devine o „a doua natură”, care nu dispare, „cu una, cu două”, atunci când ei ajung după gratii. Acolo unde mai au şi timp de gândire, pentru a pune la cale altceva, ceva care să fie „şi mai şi”.  Dacă este vorba de deja faimoasa „Lege 254/2013”, penalii i-au găsit repede fisura, respectiv „portiţa de scăpare”, de scurtare a pedepsei. Numai că şi aici apare problema delicată a parteneriatului, a partenerului strategic de joc. Aceştia sunt mai ales universitarii, fie ei conferenţiari sau profesori. De ce nu a fost lăsată treaba şi în seama Asistenţilor, care prin definiţie „asistă”(!?). În acest context, dacă tot am personalizat  textul, îmi îngădui încă două secvenţe memoriale.

În primele săptămâni ale anului 1990, deci în al doilea semestru al anului universitar, studenţii au fost aceia care au făcut prima triere sau selecţie a universitarilor. Adică, ei nu s-au mai prezentat la cursurile universitarilor slab pregătiţi, sau dubioşi, sau excesiv de „partinici”. Încât, „lucrăturile” reciproce, pe care şi le-au făcut universitarii, s-au petrecut după sau peste prima selecţie, făcută de către studenţi. Credeţi că cei respinşi şi-au schimbat meseria, ori  s-au dus ei cuminţi acasă, ca să-şi scrie memoriile!? Nici poveste, pentru că o nouă şansă li s-a deschis odată cu apariţia fenomenului privatizării. Unii, puţini, au plecat în străinătate, la rude sau la prieteni, oricum, nu la Universităţile străine. Alţii, adică cei mai mulţi, au alimentat Universităţile private, ivite ca ciupercile după „ploaia” cea revoluţionară.

A doua secvenţă este legată de cea precedentă. În anul 1991 am fost numit într-o „Comisie de acreditare” a Facultăţilor noi, apărute după 1989, şi am activat în această „Comisie” până în anul 1995. Experienţa a fost una deconcertantă, încât începea să semene cu un vis urât. Oricât de multe dintre aceste Facultăţi au fost desfiinţate, ele tot au mai rămas, cu toate belelele lor, de la concursurile de admitere, până la acordarea diplomelor. Nu de multă vreme, a fost dată publicităţii o listă cu „Universităţile” la care lucrează coordonatorii lucrărilor „ştiinţifice” ale penalilor. Aprobarea lucrărilor pseudo-ştiinţifice de către îndrumătorii universitari este şi ea o „lucrătură”. Vorba cuiva, „Curat sau pur, poţi să fii şi de unul singur, dar vicios, numai în doi”.

Dacă este vorba de sancţiuni, aici nu trebuie umblat cu jumătăţi de măsură. În chip foarte subtil, Legiuitorul, la sfârşitul articolului 96 (h), pe care l-am citat în prima parte, mai face şi precizarea explicită: „Reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale nu poate fi revocată”. Potrivit acestui corolar legislativ, infractorii pot dormi liniştiţi, sau pot elabora alte proiecte de lucrări „ştiinţifice” (şi pot avea în vedere alte „lucrături”), pentru că Legea nu funcţionează retroactiv. Aşa ar fi, dacă ar fi să fie aşa, numai că lucrările „ştiinţifice” cu pricina cad sub incidenţa altor Legi, elaborate cu mult înainte de „Legea 254/2013”. Intră aici mai întâi  Legislaţia privind Plagiatul (furtul ideilor), chiar dacă ea, limpede fiind pentru Bunul-simţ, a fost tulburată puţin de „dottore” Victor Ponta şi alţii, asemănători, descoperiţi ulterior. Apoi, dacă se va dovedi că aceste cărţi „ştiinţifice” au intrat pe piaţa liberă, unde vânzarea şi cumpărarea sunt „la ele acasă”, macazul se schimbă, luând o direcţie inversă. Adică, la pedeapsa existentă la început, mai trebuie adăugată şi sancţiunea pentru  Plagiat, ca şi pentru vânzare-cumpărare ilicită (hoţie culturologică). Iar de acest supliment de pedeapsă („Supliment de sens”, i-ar spune Jakobson) trebuie să se „bucure” ambele părţi, adică atât penalii dovediţi, cât şi ajutoarele lor, adică universitarii implicaţi concomitent atât în lucrare, cât şi în „lucrătură”.

Recent, „Consiliul Naţional al Rectorilor” ne asigură că Rectoratele nu ştiau nimic despre „lucrăturile” unora dintre subalternii lor. Deci, universitarii giranţi au acţionat pe cont propriu, ca nişte privaţi. Chiar dacă ar fi aşa, faptul nu exclude sancţionarea acestor giranţi şi de către Universităţile la care sunt încadraţi, în calitatea lor de cadre didactice. Altfel, se întreţine fenomenul „dublei conştiinţe”-una publică, alta privată-, prin care se împacă, în chip isteţ , „capra cu varza”, ceea ce un profesor din Cluj-Napoca numea, plastic şi inspirat, „caprovarzism”  

Că doar nimeni nu este deasupra Legii, respectiv nu ar trebui să fie. Exceptându-i, probabil, pe unii dintre cei care elaborează Legile, aceştia operând cu diverse „lucrături” subtile, chiar la izvoarele Legii, adică din interiorul Parlamentului. În acest sens, câţiva dintre legiuitori s-au dovedit a fi şi primii nelegiuiţi

PS. Urmează să mai vedem şi ce este de făcut sau de refăcut în această situaţie, care pleacă de la un „caz” (Adrian Năstase) şi ajunge un fenomen colectiv, maladiv şi regretabil, dar care trebuie vindecat cumva. Şi nu chiar oricum!