Legea 217 şi numele de străzi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
legea 217

Redenumirea unor străzi a devenit o practică obişnuită în România după 1989. O putem considera un efect colateral al Ordonanţei de Guvern din 2002 pe care a completat-o recent Legea 217.

Schimbarea numelor de străzi a început însă mai demult şi a cunoscut imediat după 1989 un ritm alert. Doar că în primii ani a lipsit o motivaţie coerentă a deciziilor autorităţilor locale, când schimbările păreau a ţine de simpla oportunitate, dacă nu de întâmplare.

Îmi aduc bine aminte cum Bulevardul Republicii din Bucureşti a devenit peste noapte Bulevardul Regele Carol I, deşi România nu trecuse, ea, de la republică la monarhie. Au dispărut nume ca 23 August, 6 Martie, 11 Iunie, Gheorghe Dimitrov, Tito, Lenin (Stalin dispăruse mai demult), Gheorghe Gheor­ghiu-Dej şi altele, nu numai din Capitală, fireşte, legate, toate, de evenimente şi de personalităţi cărora comunismul le închinase un cult statornic şi definitiv. Oportunitatea privea exclusiv izul comunist al numelor. Acela sovietic era de ceva vreme inodor. Aşa că, printre puţinele excepţii rău mirositoare, strada Moscova din Sibiu a fost rebotezată Constantin Noica doar prin anii 1990.

Au existat şi cazuri involuntar comice. Nu mult după 1989, bulevardul Compozitorilor din Drumul Taberei a primit numele martirului ţărănist Ion Mihalache. P.N.Ţ., nerebotezat P.N.Ţ.C.D, se afla încă în opoziţie. Când Convenţia Democratică a câştigat alegerile parlamentare, liderilor ţărănişti li se va fi părut că unul din însemnaţii preşedinţi interbelici ai partidului lor merită o stradă centrală. Aşa a ajuns bulevardul 1 Mai, vecin cu Calea şi Piaţa Victoriei, să se cheme Ion Mihalache. Dar, cum în Convenţia Democratică exista şi P.S.D.R. al lui Sergiu Cunescu, nobila denumire muncitorească 1 Mai nu putea fi pur şi simplu abandonată şi, uite aşa, bulevardul Compozitorilor, devenit pentru scurt timp Ion Mihalache, a fost rebotezat 1 Mai. Cu atât mai oportun, cu cât o stradă aproape la fel de importantă din cartier se va numi Titel Petrescu, în amintirea, de data asta, a marelui înaintaş P.S.D.R. al lui Sergiu Cunescu. Din fericire pentru poştaşi, cetăţenii români nu mai erau obligaţi, ca înainte de 1989 să-şi modifice adresa de pe buletin de fiecare dată când se schimba numele străzii pe care locuiau sau când se mutau pe altă stradă. Vă închipuiţi ce probleme ar fi avut Poşta Română cu identificarea cetăţenilor care locuiau pe Ion Mihalache, fostă 1 Mai, şi, respectiv, a cetăţenilor care locuiau pe 1 Mai, fostă Ion Mihalache.

Ordonanţă neaplicabilă

Să venim în prezent, la Legea 217, care face de la o vreme să curgă multă cerneală (nu ştiu care ar fi expresia potrivită cu vremea computerului). Şi care îşi propune să completeze o Ordonanţă după treisprezece ani de neaplicare. Cu o probabilitate la fel de mare de a fi ea însăşi inaplicabilă. Sigur, legea cu pricina nu priveşte în primul rând redenumirea străzilor, din care, aşa cum am văzut, românii par a-şi fi făcut o datorie morală şi patriotică, spre deosebire de alte popoare, francezii, de exemplu, care dovedesc respect faţă de istorie şi nu s-au grăbit să renunţe nici până azi la bulevardul parizian Stalingrad, deşi până şi ruşii din epoca postsovietică au schimbat numele oraşului marii bătălii în Volgograd. Dar nu sunt primul care simte că legea cu pricina produce efecte, nu totdeauna acceptabile, asupra nomenklatorului stradal naţional. Într-un număr recent din „Adevărul“, Andrei Pleşu semna un articol pe o temă asemănătoare.

Iată: o dată cu interzicerea oricărei forme de propagandă, fie şi prin reproducerea unor simboluri, în favoarea fascismului, legionarismului sau a rasismului şi a unor personalităţi prin care acestea s-au ilustrat în istoria secolului XX, Legea 217 incriminează şi atribuirea numelui unor astfel de evenimente şi personalităţi unor străzi. Alexandru Florian, directorul Institutului Wiesel-România, n-a aşteptat legea pentru a solicita imperios unor primării schimbarea denumirilor unor străzi purtătoare de nume contestate sau pe cale a le căpăta. În anii 1990, un caz litigios a fost acela legat de Mareşalul Antonescu, ale cărui busturi au fost amplasate în diferite locuri publice, iar numele lui a fost atribuit unor străzi. În toate cazurile, a fost vorba de fascism sau de legionarism.

Nu cunosc decât o singură excepţie. În 1990, bustul lui Dobrogeanu-Gherea din piaţeta bucureşteană care uneşte străzile C.A. Rosetti şi Maria Rosetti a fost înlăturat de autorităţi sau de vreo persoană oarecare, ca simbol comunist, desigur. Cel care i-a dat de urmă (în clădirea care adăpostea sediul central al P.S.D.R., unde nu se ştie cum ajunsese) a fost Z. Ornea, autor al unei biografii a criticului literar de la „Contemporanul“, şi care a reuşit să obţină reamplasarea bustului la locul care i se cuvenea.

O exagerare grosolană

Ulterior, astfel de excese au avut loc, dar într-un singur sens. Cum Legea 217 continuă a ignora, absolut inexplicabil, evenimente şi personalităţi comuniste, avem, şi din perspectiva oarecum marginală a numelor de străzi, o problemă majoră. Demersurile lui Alexandru Florian au stârnit şi până acum nedumeriri şi chiar proteste şi asta din cauză că, nu o dată, criteriile Institutului Wiesel-România n-au fost niciodată foarte limpezi. De ce, ca să reiau exemplele lui Andrei Pleşu, Mircea Vulcănescu sau Petre Ţuţea ar trebui excluşi din nomenklator? E o grosolană exagerare.

Faptul că Legea 217 păcătuieşte prin parţialitate ideologică nu contribuie la limpezirea criteriilor, ci, din contra, sporeşte şi mai mult confuzia. N-am avut un proces al comunismului, dar n-am trăit pe o altă planetă înainte de 1989, ca să nu-i fi simţit caracterul criminal, iar Raportul Tismăneanu, publicarea dosarelor CNSAS, paginile consacrate periodic de presă şi de mass-media trecutului regim şi oamenilor săi nu ne permit să închidem ochii. Dacă e vorba de fapte reprobabile, ele n-au culoare politică exclusivă, verde sau roşie. Avem un Institut pentru Cercetarea Crimelor Comunismului: nu găsesc că e spre lauda lui faptul de a fi mai puţin activ decât Institutul Wiesel-România. De ce Secera şi Ciocanul ar fi un simbol mai acceptabil decât Svastica? Şi de ce che-guevarismul proclamat de unii intelectuali şi politicieni din noua generaţie ar fi mai puţin condamnabil decât cultul
Căpitanului?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite