Eroi contra cost - Cine sunt profitorii Revoluţiei. Teodor Mărieş: „Iliescu a vrut să dea certificate cât mai multor falşi, pentru a şi-i face complici“

Din negura istorică şi juridică în care a rămas învăluită răsturnarea regimului comunist în România, au ieşit mii de eroi cu certificat de revoluţionar. Şi încă mai ies. E o afacere de milioane (de lei vechi), finanţată de stat: o lege controversată oferă bani deopotrivă victimelor şi eroilor Revoluţiei, dar şi impostorilor de toate felurile.

„Începută la Timişoara, printr-o demonstraţie paşnică, reprimată brutal de autorităţi prin forţele de Securitate, Revoluţia românilor s-a întins rapid în întreaga ţară. Armata a trecut de partea populaţiei. Pe străzile din Timişoara, Sibiu, Braşov, Bucureşti şi alte oraşe, numărul tinerilor morţi şi răniţi în lupta pentru libertate continuă să crească“, aşa începe imnul Revoluţiei române din 1989, cântat de Vali Sterian. Acesta e cel mai concis rezumat al evenimentelor care au dus la înlăturarea regimului comunist.

Milioane de oameni au ieşit pe străzile din România între 16 şi 25 decembrie 1989. Au ţinut piept TAB-urilor şi forţelor de ordine, au scandat împotriva regimului, şi-au luat familie şi prieteni şi au revenit în fiecare zi până când România a fost liberă. Mii de oameni au căzut morţi sau răniţi – anume 1.104 morţi, respectiv 3.321 de răniţi. Preţul libertăţii a fost plătit, dar în contul cui încă nu e clar şi nici nu se ştie când va fi.

În urma evenimentelor din 1989, s-a creat haos în problema revoluţionarilor. Pe de o parte, a rămas nesoluţionată situaţia celor care au luptat după 22 decembrie, după fuga lui Ceauşescu: împotriva cui şi alături de cine au protestat? Dosarul Revoluţiei încă e ţinut la sertar. În anii tranziţiei, confuzia s-a adâncit şi a deschis larg uşa către impostură, când s-a permanentizat acordarea frauduloasă de titluri de revoluţionar  unui număr mare de profitori – de la oameni care aveau 10-12 ani la Revoluţie, la cetăţeni care nu au fost răniţi, arestaţi sau nici măcar nu au ieşit în stradă, până la foşti colaboratori ai Securităţii, poliţiei politice şi Miliţiei, pe care Revoluţia i-a prins, de fapt, la locul de muncă. Aşa că, astăzi, revoluţionarii s-au împărţit în două cete: în cinstiţi şi în mişei. Asta a fost – Revoluţia a pornit cu inocenţii, s-a încheiat cu profitorii şi în tranziţie a continuat, într-un teatru regizat de sus, cu revoluţionari de carton, care şi-au înfipt mâinile în buzunarele statului.

Revoluţionarii s-au născut în epoca 42

Astăzi, numărul exact al revoluţionarilor din România este greu de precizat. Potrivit Monitorului Oficial din 7 iulie 2010, existau 21.243 de cetăţeni cu brevet de revoluţionar. Calitatea de revoluţionar a fost recunoscută instituţional prin Legea 42/1990, acordată de regimul Ion Iliescu într-o perioadă în care protestele anti-FSN adunau zeci de mii de manifestanţi. Legea acorda beneficii răniţilor şi urmaşilor de eroi căzuţi în decembrie 1989. În 1992, printr-un amendament adus Legii 42, s-a înscris la beneficii şi categoria luptătorilor remarcaţi, nou instituită. Totuşi, aceştia din urmă nu aveau încă dreptul la indemnizaţie. Din acest moment, numărul certificatelor creşte exponenţial. De pildă, la sfârşitul lui 1992, se ajunsese la 8.270 de beneficiari, dintre care 2.257 de urmaşi, 2.711 răniţi, 633 de reţinuţi şi restul, 2.669, erau luptători remarcaţi. Certificatul se obţinea simplu: pretendentul trebuia să se prezinte cu probe fizice şi cu trei martori care să declare că l-au văzut la Revoluţie. Saltul la 25.000 de revoluţionari, în anul 2000, nu a fost prea greu în acest ritm.

O lege în regia lui Sergiu Nicolaescu

O parte dintre asociaţiile de revoluţionari au început să ceară reformarea sistemului. Astfel că în 2004, s-a pus problema epurării revoluţionarilor falşi şi s-a adoptat Legea Recunoştinţei (341/2004), care o abroga pe cea din 1990, dar de fapt nu făcea decât să lărgească spectrul celor care beneficiau de indemnizaţie. Din 2004, s-au înscris la indemnizaţie şi luptătorii remarcaţi. Legea 341, iniţiată de senatorul PSD Sergiu Nicolaescu, presupunea preschimbarea certificatelor de revoluţionar după o verificare a dosarelor. Este de remarcat că în 2010, numărul luptătorilor remarcaţi s-a ridicat la 16.012, după 2004 având loc cel mai mare val de certificări. Emil Cutean, Secretarul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor începând din 2002, îşi recunoştea eşecul, într-un interviu acordat pentru „Adevărul“, în 2011: „Eu i-am spus lui Iliescu că preiau postul de secretar de stat cu condiţia de a face curăţenie şi mi-a zis că am toată susţinerea din partea lui indiferent ce presiuni vor fi. Am zis aşa: susţinem o nouă  lege şi luăm la mână toate dosarele şi vedem în baza căror documente şi-au luat certificatele. Astfel eliminăm impostorii. Iliescu n-a fost de acord cu indemnizaţiile, dar s-au făcut presiuni şi i-am motivat că vom curăţa impostorii şi vom da indemnizaţie pentru cei autentici. Îmi pare rău că am dat-o pentru că iau mulţi impostori“.

Impostorii Revoluţiei au recurs la forme de protest extreme atunci când le-au fost ameninţate indemnizaţiile. Foto: Mediafax

Dezbaterea despre falsuri a continuat. Pentru că legea îi numea luptători remarcaţi pe cei care mobilizaseră şi conduseseră grupuri de oameni, luptând împotriva forţelor de represiune în perioada 14-25 deembrie 1989, în 2014 s-a adoptat OUG 95, care a introdus o nouă categorie: de luptători cu rol determinant. Primesc acest titlu persoanele care au luptat numai în perioada14-22 decembrie, adică până la fuga dictatorului, şi au avut un rol esenţial în declanşarea şi victoria Revoluţiei, şi-au pus viaţa în pericol în confruntările cu forţele de represiune, au ocupat şi apărat obiective importante în localităţile în care s-au înregistrat morţi, răniţi şi reţinuţi. La 25 de ani de la Revoluţie, peste 6.000 de persoane au depus cerere pentru a se încadra în această categorie de luptători pentru libertate.

Impostori şi oportunişti

O consecinţă a acestei legi, implementată fraudulos, s-a văzut la jumătatea lunii noiembrie a acestui an: procurorii au solicitat arestarea preventivă a şapte persoane, printre care s-au aflat şi Secretarul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor, Adrian Sanda, dar şi alţi funcţionari ai SSPR, acuzaţi de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, trafic de influenţă, fals în înscrisuri sub semnătură privată. Ce s-a întâmplat: oraşele Deva, Buzău, Herculane, Târgovişte şi Brăila au fost înregistrate fraudulos cu morţi şi răniţi la Revoluţie, pentru a se putea acorda titlurile de luptători. Din 1 ianuarie 2015, 290 de cetăţeni au beneficiat ilegal de indemnizaţie lunară, aducând un prejudiciu bugetar de 12.887.600 de lei.

Impostorii au reuşit să se infiltreze în toate categoriile de revoluţionari. Nu au ţintit numai titlurile mai facil de obţinut, de luptător cu rol determinant sau de luptător remarcat. Legea poate fi fentată în fel şi chip. De pildă, un certificat de luptător rănit poate fi procurat cu uşurinţă pe baza unei simple adeverinţe medicale, obţinută chiar şi după ani buni de la Revoluţie. „E suficientă o reţetă scrisă prin care se adevereşte că în noaptea de 21, X a fost pansat la Spitalul de Urgenţă, venit cu plaga tăiată. S-a dus cu această adeverinţă la IML şi a scos raport medico-legal care spune: a fost lovit cu corp contondent în perioada Revoluţiei“, a declarat avocata Angela Drăgan în cadrul unui reportaj Digi24. Acelaşi mecanism a funcţionat şi în cazul falsificării probelor pentru luptătorii reţinuţi, numai că adeverinţa de spital e înlocuită de declaraţia a două persoane închise alături de petent la Rahova ori Jilava. Printre persoanele cu probleme la certificat, au fost identificate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii câteva sute de revoluţionari care fuseseră colaboratori ai Securităţii sau care lucraseră în structurile Miliţiei. Semne de întrebare ridică şi revoluţionarii care avuseseră „un rol determinant în Revoluţie“ la vârsta copilăriei – 10-14 ani –, dar şi oameni care nu ieşiseră din casă în a doua jumătate a lui decembrie 1989. 

Unora le-a plăcut Revoluţia, nu indemnizaţia

Majoritatea timişorenilor care au participat la Revoluţia română din decembrie 1989 nu s-au gândit niciodată să ceară drepturi speciale, indemnizaţii sau alte beneficii de pe urma evenimentelor. Cu toate acestea, lista revoluţionarilor falşi care au apărut după 1990 este stufoasă. Au apărut revoluţionari în oraşe în care nu s-a întâmplat nimic. Printre cei care au beneficiat de brevete s-au aflat persoane care se aflau tocmai pe cealaltă baricadă, în rândul miliţienilor, al Armatei sau Securităţii.

Piaţa Maria din Timişoara a fost ocupată de revoluţionari în decembrie 1989

Scriitorul timişorean Viorel Marineasa a figurat chiar şi în Monitorul Oficial ca revoluţionar care putea, legal, să ceară anumite drepturi. A refuzat totuşi. „Nici nu ştiu cum am apărut în Monitor, cineva m-a propus. Conform legii, puteam cere drepturi. Dar mi s-a părut absurd. Mi s-a părut că se creează o instituţie ca a aşa-zişilor ilegalişti comunişti, care aveau tot felul de privilegii. Înlocuim o porcărie de pe vremea aia cu una de acuma. Nici nu mi-am pus problema să obţin privilegii, e imoral. Normal ar fi să primească ceva din partea statului familiile celor decedaţi şi răniţii grav. Am un prieten care a fost bătut groaznic, arestat, dar nici nu figurează în scriptele celor de la Memorialul Revoluţiei. Nu a făcut caz din asta“, declară Viorel Marineasa.

Un paradox al istoriei

Profesorul universitar Marineasa (foto) susţine că regimul Iliescu a încercat, prin acordarea de certificate, să-i împace pe cei care erau împotriva lui în anii ’90: „Iliescu, fiind un comunist experimentat, a ştiut că poate înlocui o categorie de privilegiaţi cu alţi privilegiaţi, care o să-i fie credincioasă. Multe dintre organizaţiile revoluţionarilor au fost sub oblăduirea lui, alţii, e adevărat, s-au desprins“.

Viorel Marineasa a făcut parte din grupul timişorenilor care au cântat pentru prima dată „Deşteaptă-te, române“, în 16 decembrie 1989, în faţa Bisericii Reformate din Piaţa Maria. „Am fost mai mulţi acolo la Tökés, cu familii cu tot, cu nevestele. Acolo am ieşit să protestăm. Am fost primii care am cântat «Deşteaptă-te, române». Interesant este că acest cântec, care a fost pentru românii din Imperiul Austro-Ungar un fel de cântec de emancipare, a ajuns să fie cântat în faţa unui pastor maghiar. A fost un paradox al istoriei. După, am cântat şi «Hora Unirii». Noi am fost atunci când erau foarte puţini, iniţial nu erau mai mulţi de 200“, povesteşte revoluţionarul. Grupul lui Viorel Marineasa şi ceilalţi oameni strânşi în stradă au fost puşi pe fugă de trupele de miliţie şi de Securitate. Au revenit însă în piaţă şi în zilele următoare. Nu s-au lăsat intimidaţi.

„Am făcut asta pentru libertate publică“

Daniel Vighi (foto), vicepreşedintele Societăţii Timişoara, a fost printre primii etnici români din Piaţa Maria, de la biserica lui László Tökés. El a fost acolo încă din 15 decembrie. „Pe la vremea prânzului, mă duceam la Şcoala 15, în Fratelia. Aşteptam tramvaiul în staţie, când m-a tras de mânecă poetul Vladimir Petrescu şi m-a luat cu el. Am ajuns pe strada lui Tökés. Privirea mi-a căzut pe mijlocul străzii, unde era un grup de tineri de o stranietate absolută. În mijlocul zilei, stăteau acolo cu lumânări aprinse. Era ceva foarte exotic. Cu o zi înainte, văzusem la televiziunile iugoslave şi ungureşti demonstraţia din Polonia, unde fusese la fel, cu lumânări“, spune Vighi. A doua zi, a revenit cu forţe proaspete, alături de un grup mare de prieteni, cu care fusese la un chef, ca-ntre prieteni. „În 16 decembrie, ne-am dus acolo şi am cântat «Deşteaptă-te, române». Voiam să se vadă solidaritate din partea românilor, să se vadă că nu e doar o revoltă a comunităţii maghiare. A fost un moment extraordinar, de fericire, de eliberare după ani de zile de stare mocnită, nefericire civică şi politică. A fost un moment de mândrie. Am avut sentimentul că facem istorie!“, spune revoluţionarul timişorean.

Nu am făcut asta ca să ne dea cineva merite. Am făcut asta pentru libertate publică, pentru toată lumea. Revoluţia este pură şi curată când este pusă în slujba istoriei şi a oamenilor. Nu pe bani. Cine a mai pomenit să se facă revoluţie pe bani? – Daniel Vighi, revoluţionar

A ieşit în stradă în toate zilele Revoluţiei, până când Timişoara a devenit primul oraş liber de comunism. Nu a cerut niciodată recunoştinţă. „Nu am făcut asta ca să ne dea cineva merite. Am făcut asta pentru libertate publică, pentru toată lumea. Cum să ceri ceva în schimb?! Întinam idealurile nobile şi pure ale Revoluţiei. Nici nu mai trebuie ascultaţi cei care au făcut Revoluţie pe bani! Revoluţia este pură şi curată când este pusă în slujba istoriei şi a oamenilor. Nu pe bani. Cine a mai pomenit să se facă revoluţie pe bani?“, spune Daniel Vighi, indignat.

Către securişti: „Actele la control!“

Regizorul Ştefan Iordănescu (foto), fost director al Teatrului Naţional din Timişoara, s-a remarcat drept unul dintre cei mai înflăcăraţi timişoreni în Decembrie ’89. Peste creştetul său au trecut şi gloanţele din Timişoara, dar şi cele din Bucureşti.

„Pe 15 decembrie, am trecut cu maşina, o Dacia 1100 care nu pornea decât împinsă, prin faţa casei pastorului László Tökés, unde am văzut oameni adunaţi. Evident că m-am oprit să văd ce se întâmplă. La un moment dat, pe la şapte seara, doi securişti voiau să aresteze un bătrân. Pe când îl duceau pe sus, nu ştiu ce a fost în capul meu, dar m-am dus la ei şi le-am spus: «Actele la control!». Pe unu’ l-am împins de zid. Unul dintre securişti avea o căciulă din blană de iepure, iar eu i-am luat-o de pe cap. Ştiam că oamenii ăia sunt antrenaţi în arte marţiale, eu trebuia să vin cu ceva care să îi contrarieze. Când unul dintre ei a dat să vină la mine, i-am tras una cât am putut de tare, aşa cum se făcea în cartierul Prinţul Turcesc“, povesteşte Iordănescu, care în decembrie ’89 era proaspăt absolvent al IATC din Bucureşti.

A doua zi, pe 16 decembrie, Iordănescu a ieşit din nou în Piaţa Maria. „Pe terasamentul de tren de la Jiul ne-am înarmat cu pietre. Ne-a prins 12 noaptea când Armata ne-a înconjurat în Dacia. A început o bătaie cu ei care a ţinut peste două ore. Era lume bună, erau oameni curaţi, mulţi intelectuali. Acolo am găsit şi o gaşcă mişto din Mehala. Ăştia erau înarmaţi cu lanţuri!“, continuă Iordănescu. Pe 17 decembrie, în prima zi în care Armata a deschis focul împotriva manifestanţilor, Ştefan Iordănescu a ieşit cu aparatul de fotografiat – voia să surprindă imagini din Timişoara, cu gândul că acestea vor putea ajunge în Occident. „Unii soldaţi mai sufletişti au tras în sus, alţii în jos, dar din asfalt glonţul lovea oamenii. Eu am spart geamul Librăriei Eminescu, alături de câţiva copii care se pare că fugiseră de la un orfelinat. Am mers şi în Giroc, unde erau urmele unei bătălii mari. Parcă era la Posada!, pe stradă erau aruncate tot felul de lucruri, de la mobilă la butelii. Revoluţionarii au blocat tancurile de la Giroc“, povesteşte Iordănescu.

La Bucureşti a fost mai rău

În 19 decembrie, Iordănescu a decis să plece la Bucureşti, unde locuia mama sa. Avea cu el şi filmul fotografic realizat la Timişoara. Planul era să ajungă cu el la Ambasada Statelor Unite.

Seara zilei de 21 decembrie l-a prins la Baricada de la Intercontinental. O dată cu el, ajunsese Revoluţia şi la Bucureşti. „Ştiam de la Timişoara cum vor reacţiona. Eram sigur că vine noaptea şi vor începe să tragă. La Timişoara s-a tras pioniereşte. La Bucureşti a fost cu adevărat rău. L-am văzut pe generalul Milea, care dirija trupele. Până la urmă, au spart baricada şi ne-am retras“, a declarat Iordănescu. A revenit pe 24 decembrie la Timişoara. Nu a cerut niciodată certificat de revoluţionar – crede că „cine are picioare, mâini şi cap trebuie să plătească impozite“. Este suficient să fim oameni. 

Teodor Mărieş, revoluţionar şi preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie 1989“:

„Ion Iliescu a vrut să dea certificate cât mai multor revoluţionari falşi, pentru a şi-i face complici“

Teodor Mărieş (54 de ani) a ieşit pe străzile Bucureştiului din prima zi de Revoluţie, importată de la Timişoara pe 21 decembrie 1989. A fost martor la toate momentele-cheie ale acelor zile: confruntările dure cu forţele de ordine, fuga dictatorului, primele ore de libertate şi, ulterior, continuarea luptei împotriva unor duşmani invizibili. A înţeles în ce direcţie se mişcă istoria sub ochii lui. Astăzi, vorbeşte pătimaş despre acele clipe trăite intens, dar şi despre coridoarele întunecate şi întortocheate, construite în anii tranziţiei, în Dosarul Revoluţiei şi în afacerea cu certificate de revoluţionar acordate unor impostori. Teodor Mărieş spune clar şi răspicat: puterea instalată după Revoluţie e răspunzătoare pentru toate aceste probleme. Şi Ion Iliescu nu-i revoluţionar, e altceva.

Teodor Mărieş a rămas preocupat de respectarea drepturilor revoluţionarilor; Foto: Andrada Floria

„Weekend Adevărul“: Domnule Mărieş, pentru dumneavoastră Revoluţia a început pe 21 decembrie. Care a fost motivul pentru care aţi ieşit în stradă?

Teodor Mărieş: Motivul oricărui tânăr era atunci dorinţa de libertate – o discotecă, un pachet de Kent, o cafea. În primul rând, libertatea!

Aţi simţit că acela e momentul în care va cădea regimul?

Nu eram un om neinformat. În acea toamnă am avut timp, că eram în convalescenţă după o hepatită, şi am ascultat Europa Liberă şi Vocea Americii vreo trei luni, aproape seară de seară. Circulau informaţii şi în Capitală: zvonistica era, iniţial, că se întâmplă până la Congresul al XIV-lea al PCR, apoi, că o să fie de Crăciun ori de Pluguşor. În plus, ştiam ce se întâmplase la Zidul Berlinului, în Ungaria, Polonia, Bulgaria. Era clar că şi la noi trebuia să se întâmple ceva.

Care a fost momentul care v-a marcat cel mai tare la Revoluţie?

Momentul Dalles, din 21 decembrie. Plecând din mijlocul Pieţei Universităţii după un TAB, alături de alţi zeci de oameni, am ajuns la Dalles, când acel TAB a făcut stânga. În faţă, era plutonul de execuţie: cordoane de militari cu arma-n mână şi cu glonţul pe ţeavă. Dar până în acel punct mersesem în spatele TAB-ului, aveam o protecţie, era ca un paravan. În momentul doi, ne-am trezit în faţa plutonului, s-a deschis focul, au început să cadă oamenii la distanţe de 5-10 metri precum popicele. Aveam lângă mine o fetiţă de 17 ani pe care o trăsesem din faţa TAB-ului, o am în ochi şi acum – o cheamă Alexandra, avea un fâş alb, cu glugă – şi am început să ne retragem aplecaţi, nu alergând cu spatele. Am nimerit în gangul de la Dalles, unde s-a făcut dop. Acolo ne-am călcat unii pe alţii în picioare. Acolo, la Dalles, au fost cei 13 morţi şi Dumnezeu ştie câţi răniţi. Cei care au trecut pe acolo în dimineaţa de 22 decembrie spun că în gangul de la Dalles era sângele de un lat de palmă, pentru că ei spălaseră numai sângele de pe trotuar.

Goana după elicopterul lui Ceauşescu

Care a fost ultimul moment al Revoluţiei pentru dumneavoastră?

Pe 22 decembrie, am intrat pe geam în sediul Comitetului Central. Am luat o armă în mână şi cu certitudine am fost primul care a ajuns la etajul şase cu armă cu intenţia de a trage în elicopterul care se afla pe clădirea Comitetului Central. Am găsit arme pe toată lungimea holului ce ducea spre balconul CC-ului: lăzi cu muniţie la o înălţime de aproximativ un metru şi puşti rezemate de perete. Era clar că fuseseră pregătite pentru a apăra Comitetul Central de noi, de revoluţionari. A existat o altercaţie acolo între noi trei – eu şi încă doi băieţi care m-au urmat – şi doi ofiţeri de Securitate din garda lui Ceauşescu, care nu încăpuseră în elicopter, pentru că Ceauşescu hotărâse să îi ia cu el pe Emil Bobu şi pe Manea Mănescu, înalţi demnitari în aparatul de partid. A avut loc o altercaţie fizică, i-am dovedit. Ei au căzut pe scări, eu am alergat spre ieşirea de pe plafon. Numai că elicopterul era desprins şi se afla undeva pe la Scala, cum îl vedeam eu. Nu mai avea rost să trag.

A fost vreo clipă când v-aţi simţit mulţumit, când aţi răsuflat uşurat?

Momentul de fericire supremă, pe care nu l-am mai întâlnit în viaţă, a fost când am ieşit pe plafonul Comitetului Central, pe corpul dinspre Oneşti. Se vedea mulţimea până la Cişmigiu, cine ştie câţi erau pe celelalte bulevarde, probabil că la momentul respectiv erau un milion de oameni în stradă în Bucureşti. Toţi scandau „Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!“ şi „Li-ber-ta-te!“, moment în care am simţeam că mă desprind şi mă ridic spre cer. A fost momentul sublim pentru care, cu toate riscurile pe care mi le-am asumat în 27 de ani, de la puşcărie până la grevele foamei, aş relua totul, numai să mai trăiesc acel moment.

A fost şansa mea să rămân revoluţionar de ziua de 21 decembrie. Cei care, din păcate, au rămas după 22, şi au continuat până pe 25, nici ei nu mai ştiu ce sunt. 

Aţi tras vreun foc la Revoluţie?

Deşi am fost poate primul revoluţionar care a avut armă, n-am tras niciun foc. Ba din contră. La prima coborâre de la etajul şase la parter, am văzut că deja pătrunsese lumea în clădire, iar primul meu gând a fost să urc, să iau nişte soldaţi şi, împreună cu cei intraţi, să cărăm armele de pe hol, de la subsol, de la Direcţia a V-a, de peste tot unde s-au găsit. Le-am cărat la etajul şase. O dată cu începerea diversiunii de la ora 18.30 a zilei de 22 decembrie, care a dus la lovitura pe care Ion Iliescu şi camarila au dat-o Revoluţiei române, mulţimea a urcat de la etajele inferioare spre etajul şase. Cineva le-a vândut pontul că acolo sunt arme şi ne-au cerut să le dăm. Am încercat să mă opun în prima fază. Am ţipat în hol: „Bă, dar cine v-a trimis?“, pentru că urcau valuri-valuri. Unul mi-a zis: „Ion Iliescu!“. Cine era Ion Iliescu habar n-aveam la ora 18.30. Nu fusesem în balcon cu el, nu mă uitasem la televizor, nu ştiam cine e. N-am avut cum să mă opun, au luat arme şi copii de 15 ani. „La luptă!“ Era justificată cererea lor, pentru că la cum se trăgea afară, aveai impresia că eşti atacat, că dintr-un moment într-altul trupe de asalt vor lua Comitetul Central. Fiecare voia să-şi apere libertatea câştigată.

Revoluţionar de ziua 21

V-a dat de bănuit că se întâmplă ceva suspect?

Nu m-am gândit în acel moment la diversiune. La diversiune am început să mă gândesc abia pe la 11.30-12.00, când am fost forţaţi să coborâm de la etajul şase. Au apărut ofiţeri în salopete, toţi la 1,98 de metri – părerea mea, din Direcţia de Informaţii a Armatei – care ne-au obligat să părăsim etajele superioare. Practic, puneau ocupaţie pe jumătate din CC. La parter, am văzut că se făcea strângere de semnături pentru Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Era o atmosferă!... Erau lăzi de Brifcor, de Eugenia, de biscuiţi. Am zis: „Ia stai puţin! Lumea moare afară şi noi o ducem bine aici?! Ăştia pentru ce dracu’ strâng semnături?“, că nu ştiam ce e ăla CFSN. Acesta a fost declicul care mi-a spus că nu mai e nimic de făcut. A fost şansa mea să rămân revoluţionar de ziua de 21 decembrie. Cei care, din păcate, au rămas după 22 şi au continuat până pe 25, nici ei nu mai ştiu ce sunt.

Cine sunt cei care au tras? Cine credeţi că sunt „teroriştii“ despre care se discută?

Nu au existat terorişti, au existat diversionişti. Şi Ceauşescu a spus că există terorişti la Timişoara, şi Iliescu, că există la Bucureşti. Numai că lângă cuvântul „terorist“ s-a asociat cuvântul „securist“. Atunci s-a presupus că securiştii sunt terorişti. Aceasta a fost marea diversiune pe care a creat-o partidul împotriva unuia dintre câinii de pază. 

Ce se întâmplă în Dosarul Revoluţiei

Cine credeţi că şi-a dorit să pună batista pe ţambal în Dosarul Revoluţiei? Au fost presiuni politice?

Mai puţin presiuni politice în ultimii ani şi mai mult presiuni ale instituţiilor de forţă care au acţionat în decembrie 1989. Mă refer la Securitate – continuator SRI, Armată – continuator MApN, Miliţie – actualmente Poliţie şi Jandarmerie. Ordinele au fost politice, au fost trasate de acea structură militară formată imediat după 22 decembrie, Consiliul Militar Superior, format din structura MapN la vârf care subordonase toate celelalte structuri. Consiliul Militar Superior trebuia să asculte şi de falanga politică a Consiliului Frontului Salvării Naţionale. De aici s-a coordonat întreaga diversiune începută în 22 decembrie.

Credeţi că există vreo şansă ca acest dosar să se soluţioneze curând?

Asociaţia „21 decembrie“ a făcut tot ce a fost omeneşte posibil pentru a ţine acest dosar în viaţă. Dosarul a fost închis şi noi am obţinut o decizie de la CEDO pe tergiversare nepermisă de 17 ani. Un lucru e cert: în momentul ăsta, procurorii au pe masă un dosar în care există o decizie a Curţii Europene cu încadrare la crime împotriva umanităţii. Deci nu trebuie ei să-şi prindă unghiuţele sau mintea puţină pe care o au – că sunt complet nepregătiţi, am zero încredere în secţia Parchetelor Militare, asta i-am spus şi Procurorului General. În această vară, la solicitarea în instanţă de redeschidere a dosarului, avocaţii cereau mereu: „Permiteţi, vă rog, să depunem deciziile CEDO la dosar“, iar procurorii militari erau întrebaţi dacă sunt de acord şi se ridicau şi spuneau că nu. Câtă lipsă de pregătire au aceşti oameni ca să-şi permită în 2016 să spună că nu depun la dosar o decizie a Curţii Europene?! Bogdan Licu, şeful lor ierarhic, spune că au greşit, Curtea Supremă confirmă cele spuse de el, Dosarul Revoluţiei e redeschis, iar procurorii care l-au închis sunt pe funcţii, cu aceleaşi grade, cu aceleaşi salarii. Ce încredere să am în ei? Zero! Dar eu n-am fost niciodată pesimist. În primul rând, speranţa mea este în conducerea de vârf a Parchetului General.

„Dacă aş lua un document din mâna criminalului, ar trebui să tac“

Dumneavoastră credeţi că Revoluţia a fost confiscată de grupul lui Iliescu?

A existat perioada „Revoluţiei de catifea“, cum îi spun eu, de la ora 12.00 până la 18.30: o ţară descătuşată după 45 de ani de dictatură şi de comunism. S-a ieşit în toate oraşele, comunele şi satele, oamenii au ieşit ca să se bucure de libertate. Libertatea dăruită de o mână de curajoşi de la Timişoara, Sibiu, Cluj, Arad, Bucureşti etc. Noi, în 21 decembrie, nu am fost mai mult de 2.000-2.500 de revoluţionari autentici. Restul, până la 5.000, cât aproximez eu masa de oameni de la ora de vârf, erau infiltraţi. Vedeţi că şi în rândul revoluţionarilor s-au depistat foarte mulţi informatori.

Nu v-aţi luat certificat de revoluţionar. De ce?

Eu am conştientizat încă din ’90-’91, când a apărut Legea 42, că o dată ce aş întinde mâna să iau un document din mâna criminalului Ion Iliescu ar însemna că ar trebui să tac, cel puţin. Totuşi, eu nu-i acuz pe niciunul dintre cei care au certificat de revoluţionar, pentru că dacă ar fi procedat toţi ca mine, poate că astăzi ar fi fost şi mai rău.

De ce să fie?

Pentru că Ion Iliescu, sigur că a început cu urmaşii eroilor şi cu răniţii, dar imediat a dat certificat alor lui. Legea 42 a dat certificat şi luptătorilor. Şi-a dat şi lui însuşi şi a dat tuturor generalilor criminali din Armată, din Miliţie, din Securitate, care au fost de partea loviturii dată Revoluţiei. Atunci, am refuzat, spunând: „Eu nu iau din mâna criminalului!“.

Atât timp cât Ion Iliescu are certificat de revoluţionar, mi se pare că sunt multe lucruri imorale la acordarea certificatelor de revoluţionar.

Banii tăcerii

Ştiţi câţi revoluţionari sunt în România? Aveţi vreo statistică clară?

După ultimele verificări, sunt aproximativ 3.500 de luptători cu merite deosebite. S-a acordat şi un nou titlu, de luptător cu rol determinant, dar în categoria luptătorilor cu merite deosebite îi găsiţi pe aceiaşi generali care au intrat cu tancurile în Baricadă în 21 decembrie.

Legea 42, continuată de Legea 341, nu poate fi considerată o mită dată ca să li se închidă gura oamenilor care îl contestau pe Iliescu?

E normal să dai gratitudine celor care în decembrie ’89 au avut curaj şi au riscat.

E moral că au certificate cei care au ieşit după ce a plecat Ceauşescu?

Nu e moral că s-au acordat certificate celor care au tras în noi. Atât timp cât Ion Iliescu are certificat de revoluţionar, mi se pare că sunt multe lucruri imorale la acordarea certificatelor de revoluţionar.
Ar fi nedrept să nu-l recunosc ca revoluţionar pe un om care a ieşit la ora 11.50, în X oraş, pentru că a riscat şi el aşa cum am riscat şi noi. Că am avut şansa să îl doborâm noi la Bucureşti pe Ceauşescu, de ce să nu-i spun revoluţionar acelui om? Şi de ce să îi spun unui criminal care a tras?

Cum vedeţi faptul că un om primeşte bani pentru că a ieşit să protesteze în stradă, în mod voluntar?

Orice naţiune care se respectă acordă gratitudine eroilor. Atât timp cât Constituţia României recunoaşte că în decembrie 1989 a existat revoluţie, că a existat sacrificiu, este normal să acorzi şi gratitudine acelor oameni. Nu cred că această ţară sărăceşte pentru că acordă gratitudine la trei-patru mii de oameni care au riscat cu adevărat în acele zile. În Revoluţia română au învins luptătorii, fără a diminua meritul rănitului sau deţinutului. Dacă nu mai rămâneau în picioare niciunii, ce făceam acum?

Cine credeţi că a avut interesul să apară revoluţionari falşi? Şi de ce?

Mărieş nici într-un caz! Cu certitudine Ion Iliescu a avut interes să dea certificate de revoluţionar cât mai multor falşi, pentru a şi-i face complici. Ion Iliescu şi-a mituit falşii revoluţionari, i-a mituit pe ai lui, cumpărându-le tăcerea, pentru că sunt oameni care ştiu multe şi trebuiau să spună la Parchet. El a dat de la general până la trepăduş, care au stat în jurul lui, dintre care unii au ieşit în stradă în 23, 24, 25, care nu au participat la Revoluţie, ci la cu totul altceva. Pe acest segment, a prins o parte de participanţi şi la Revoluţie, dar în special la lovitura dată Revoluţiei după 22 decembrie. Dar aceşti oameni erau câteva mii, prea puţini complici pentru Iliescu. Atunci s-a trecut la faza a doua: la devalizarea economiei naţionale şi la complicizarea prin corupţie a restului. Pe de-o parte, le-a dat certificate celor care au fost cu el în acea perioadă, celorlalţi le-a dat de furat. Printre cei cu merite deosebite au nimerit şi ai noştri.

Probleme de moralitate

Aşadar, există o problemă în împărţirea certificatelor de revoluţionar.

Repet, eu îi felicit pe revoluţionari că au luat certificat. Altfel, rămâneau doar ai lor revoluţionari. Dintre ai mei nu era niciunul. Toată suflarea din „21 decembrie“ are decizie de la CEDO în buzunar. Sigur, mai sunt câţiva rătăciţi care n-au făcut demersurile, din diverse motive, dar au dosarele la CEDO acum. Eu i-am rugat: mergeţi la Curtea Europeană şi depuneţi pro be pentru ce aţi făcut atunci, pentru a obţine o decizie care cred că este peste orice decizie care se poate da în România. De ce
n-au făcut acelaşi lucru Ion Iliescu şi camarila lui? De ce nu s-a dus şi el la CEDO?

Anul acesta, în noiembrie, s-a descoperit că unele oraşe din România au fost numite oraşe-martir în mod fraudulos. Cine credeţi că e responsabil?

Sunt întrebări prea mici ca să vă răspund. E problema Secretariatului de stat.

Aşa e, dar nu consideraţi că revoluţionarii adevăraţi – care au ieşit în stradă cu conştiinţa împăcată – au trecut pe planul al doilea în ochii opiniei publice? Nu ar trebui să fie ei primii interesaţi de eliminarea impostorilor?

N-au trecut pe planul doi. Sunt aruncaţi la coşul de gunoi al istoriei prin aceasă mizerabilă selecţie care se face de câte ori au fost verificaţi. Ai mei au trecut prin vreo patru verificări, au trecut printr-un proces la CEDO şi aşteaptă un proces în România ca să simtă că statul român le-a făcut dreptate.

Şi nu credeţi că trebuie făcut ceva să se elucideze situaţia?

Fără voia mea, am ajuns una dintre persoanele foarte cunoscute pentru activitatea privind aflarea adevărului despre decembrie ’89. Niciodată n-am avut nicio putere de decizie în a face selecţia. Nici nu mi-am dorit-o, am spus „nu“ chiar şi atunci când mi s-a propus de Tăriceanu, în 2007, funcţia de secretar de stat.

De ce nu aţi acceptat?

Nu aveam încredere în Guvernul Tăriceanu, pentru că a fost susţinut de o aripă a PSD a lui Ion Iliescu.

Şi Secretarul de stat de acum are probleme juridice.

Şi acest om a fost numit tot de către PSD.

Tocmai, nu ar trebui să vină la conducere un om care să facă dreptate?

Da, dar de pildă, mie mi s-a oferit funcţia de Secretar de stat tocmai pentru a mă compromite. Nu aveai cum să te duci acolo, cu o structură de funcţionari care erau toţi în cârdăşie. Era imposibil să faci ordine.

În final, ce credeţi că mai înseamnă astăzi, după 27 de ani, cuvântul erou?

Pentru mine, foarte mult. De câte ori fac comandă de câte o coroană de flori, întotdeauna îi spun băiatului care le face să scriem pe ea: „Eroii nu mor niciodată“.