Elisabeta Polihroniade a murit. Marea maestră avea 80 de ani

Elisabeta Polihroniade a murit. Marea maestră Internaţională a încetat din viaţă, sâmbătă, la vârsta de 80 de ani, a declarat pentru Mediafax, Carmen Tocală, secretar de stat în Ministerul Tineretului şi Sportului.

„Din păcate s-a prăpădit acum câteva ore, nu ştiu motivul decesului, dar ştiu că se deplasa foarte greu în ultima vreme. Sportul românesc pierde foarte mult prin dispariţia ei, şi mai ales şahul, pentru că a făcut tot ce a putut să promoveze acest sport. Dumnezeu s-o odihnească în pace", a declarat Carmen Tocală, secretar de stat în cadrul Ministerului Tineretului şi Sportului.

Elisabeta Polihroniade a murit. Marea maestră s-a născut în 24 aprilie 1935, la Bucureşti, şi a absolvit Facultatea de Filosofie, secţia de Jurnalism, şi a lucrat la Televiziunea Română până la pensie.

Elisabeta Polihroniade a murit. Din 1982, a fost mare maestră internaţională

A devenit maestră internaţională în anul 1960. A fost campioană naţională în anii 1966, 1970, 1971, 1972, 1975, 1976 şi 1977. Din anul 1982 a fost Mare maestră internaţională.

A semnat patru cărţi despre „sportul minţii", tipărite la Editura Sport-Turism, şi a organizat „Turneul Regilor", concurs anual la care au fost invitaţi mari maeştri internaţionali, şi „Şahul în şcoală" - competiţie desfăşurată între elevi.

De asemenea, a fost director al revistei de şah „Gambit", vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale a Şahului Şcolar, arbitru internaţional şi membră a Uniunii Scriitorilor.

Într-un interviu realizat de „Adevărul“ în anul 2012, Marea maestră internaţională Elisabeta Polihroniade, pe atunci în vârstă de 76 de ani, a povestit despre legătura indestructibilă pe care o are cu şahul, dar şi despre micile sale regrete cu privire la „sportul minţii“. Redăm, mai jos, o parte din interviul realizat de jurnaliştii Laurenţiu Ungureanu şi Mihai Mincan în „Weekend Adevărul“:

„Weekend Adevărul": Cum aţi descoperit şahul?

Elisabeta Polihroniade: Părinţii mei lucrau la Spitalul Colentina, iar acolo se ţinea un fel de campionat al medicilor. Eu eram şcolăriţă mică, dar era captivant, mă duceam să văd şi eu. Mi-a plăcut de la început! Am început să joc şi, încet-încet, am găsit, lângă spital, un club al ITB-ului. (n.r. - Întreprinderea de Transport Bucureşti). Mi-aduc aminte că era un domn în vârstă, era tare bun şi imediat mi-a propus să joc pentru echipa ITB-ului. 

Pesemne că eraţi talentată...

În general, te bucuri foarte tare când câştigi, dar niciodată nu poţi spune cât eşti de bun. Eu am dorit însă, mereu, să fiu cea mai bună.

V-au susţinut părinţii?

După ce am terminat şcoala, părinţii mei voiau să fac neapărat Medicina. N-am vrut pentru nimic în lume! Am vrut Facultatea de Filosofie pentru că avea şi Jurnalism. Mi-am dat seama că, pentru a juca şah mai departe, singura profesie pe care o puteam face era în presă. Am fost repartizată la Televiziune şi am rămas acolo până la pensie.

Cum vi se pare TVR azi?

Cred că le lipsesc. Am lucrat toată viaţa acolo, de la facultate până la pensie. Mai ştiţi vreun om cu un singur loc de muncă? Unul singur! Vedeţi ce statornică sunt?

Ce programe urmăriţi?

Mă uit mai degrabă la anumite emisiuni decât să am o preferinţă pentru posturi. Dacă am lucrat toată viaţa în televiziune, mă pricep. Apreciez programele cele mai obiective. Nici eu nu pot să spun că îmi place mai mult de dumneavoastră pentru că aveţi cămaşă în carouri, iar de dumneavoastră nu, pentru că aveţi cămaşă neagră şi niciun pic de alb. Televiziunea depinde foarte mult de realizator. Mă uit unde găsesc ceva interesant. Urmăresc actualităţile, emisiunile cu conţinut. Chiar dacă uneori văd subiectivitate, o înţeleg, dar să nu fie cu tendinţă politică.

Cât aţi lucrat la Televiune, aţi avut parte de constrângeri motivate politic?

Vă spun cu toată sinceritatea, eu nu am simţit nimic. În primul rând, nu m-am priceput şi încă nu mă pricep la politică. În al doilea rând, dacă am jucat şi şah şi am păstrat postul toată viaţa în Televiziune, făceam emisiuni care lipseau în perioada aceea. Oriunde mă duceam la concursuri, veneam cu interviuri, cu reportaje. Mă foloseam de această posibilitate - rară în acel timp -, că puteam să călătoresc şi, din toate ţările în care mergeam, aduceam materiale. Nu mă implicam în politică. Presupun că este foarte interesantă şi foarte necesară în societate, dar, dacă eu nu mă pricep şi eu ştiu că mie îmi pac regii, reginele, nebunii, caii, pionii, ce să caut eu în politică? N-am ce căuta!

V-aţi preocupat, deci, mai mult de şah...

Eu am fost realizator de emisiuni, dar nu numai despre şah. Culmea e că toată lumea ţine minte şahul, probabil pentru că era ceva mai deosebit. Se mai uitau la şah şi pentru că era o curiozitate.

La ce aţi renunţat ca să deveniţi un şahist bun?

De exemplu, eu nu m-a dus la chermeze. Asta nu înseamnă că nu-mi place lumea veselă. Aşa s-a întâmplat, să nu mă duc. M-a şi format şahul într-un fel, poate ceva mai sobră, mai reţinută. Nu pot să spun că aş dori foarte mult să merg la o nuntă, la un restaurant. Nu m-aş duce. Nu-mi place zgomotul în general. 

"Te bucuri foarte tare când câştigi, dar niciodată nu poţi spune cât eşti de bun.''

„Au insultat piesele de şah!"

Nu vă deranjează că în scandalurile recente despre şpăgile de la vămi s-a tot făcut o apropiere de piesele de şah... 

Au fost insultate piesele de şah! N-au ce căuta! În lumea asta de oameni nesinceri n-are ce căuta şahul, care este un joc deschis, se joacă pe tablă, la vedere. „Vreau să te bat!" Dar ţinând seama de o etică, o morală corectă, păstrând respectul. Noi ne dăm mâna înainte de a începe o partidă. Vreau să vă bat şi strâng din dinţi ca să am cele mai bune mutări, nu altceva. Dar, la sfârşit, după ce am terminat partida, dacă am pierdut, vă întind mâna şi vă felicit. La noi nu există invidie, ură. Dar din şah se poate învăţa ceva. În morala fiecăruia se pot aplica reguli de la şah.

Ce te învaţă acest sport?

În primul rând te învaţă să înveţi. Pe urmă, să ştii că, dacă ai atins o piesă, trebuie să o muţi. Ca în viaţa de toate zilele - ţi-ai dat cuvântul, trebuie să-l respecţi. Ai făcut o promisiune, o duci până la capăt. Nu poţi să faci mutarea şi să te retragi. În societate, din fericire, mai avem posibilitatea de a spune: „Vă rog să mă scuzaţi". Eh, la şah eşti pedepsit. E regula şahului: dacă tu ai atins piesa şi ai mutat-o, gata!, nu mai poţi să retragi. Ţi-ai dat cuvântul, trebuie să-l duci până la  capăt. 

O societate perfectă...

O tendinţă... 

Ce intervine?

Intervine omul şi nu-l poate lăsa să fie perfect. Poţi să joci cu maşina - că avem acum şi şahul electronic -, dar nu e la fel. 

V-a dezamăgit vreodată jocul cu regi?

Nu, eu l-am dezamăgit pe Şah. De pildă, jucam la Olimpiadă. Aveam, într-o partidă, damă contra nebun! Orice jucătoare şi jucător cu bun-simţ cedează în momentul acela, nu mai joacă. E, adversara mea nu a încetat. Mai mult, discuta şi cu antrenorul, lucru care este total interzis. Pe mine m-a enervat atât de tare lucrul ăsta încât, în loc s-o bat, am făcut o greşeală şi am terminat remiză. Noroc că nu m-a bătut, pentru că, dacă ar fi continuat aşa, putea să mă şi bată. Mi-a creat o stare foarte grea. Mă stăpâneam îngrozitor. 

Pesemne că sunteţi o persoană extrem de liniştită...

Toţi şahiştii sunt aşa. Dacă eşti agitat nu mai poţi să gândeşti, nu mai raţionezi normal. 

Am putea să speculăm că o persoană calmă, cumpătată, ascunde, de fapt, o dezordine interioară?

Nu, un om care este calm este într-adevăr aşa cum arată. Dar asta nu înseamnă că nu ajung şi la el momente de furtună. Nu înseamnă că nu se poate întâmpla să te scoată din sărite cineva, oricât de calm ai fi, oricât de calculat. Dacă cineva face o nedreptate... Uite, dacă eu v-aş spune acum că sunteţi urâţi, v-aţi supăra pe loc, pentru că ştiţi bine că nu e aşa. Nu v-ar deranja că sunt atât de nedreaptă?

Fireşte.

Da, pentru că e un neadevăr care vi se spune. Şi atunci, de ce să spun acest neadevăr? 

"La şah există şi remiza. De ce? Pentru că, la un moment dat, oamenii sunt egali. În momentul în care ai ajuns doar cu regele, n-ai ce să mai faci. Acestea sunt regulile jocului şi e foarte bine că sunt aşa. ''

Geniul, zeiţa şi pantofii de la uşă

Cum vă pregătiţi înaintea unei partide?

Am să vă dau un exemplu pe care eu l-am văzut. Ştiţi ce a făcut Boris Spasski, unul dintre marii şahişti ai lumii, pe care eu l-am adorat? Înaintea unuia dintre concursurile mari în care a jucat, fiind în hotel, şi-a pus frumuşel pantofii la uşă. Asta înseamnă, normal, că eşti în cameră. El însă a încuiat uşa şi a plecat. S-a plimbat şi s-a aerisit. Adversarul său a văzut pantofii la uşă, s-a dus în cameră, s-a încuiat acolo şi a început să studieze. Spasski era deja pregătit, acum era şi liniştit, deci a câştigat. Şi asta pentru că celălalt era tensionat. 

Aţi fi de acord dacă am spune că jumătate din victoria în urma unei partide e obţinută înainte de jocul propriu-zis? Din acest duel psihologic cu adversarul...

Trebuie să fii foarte bine pregătit, să îţi cunoşti foarte bine adversarul, să îl studiezi ca pe tine însuţi. Şi atunci vezi cum poţi să joci împotriva lui. Să spunem că e vorba despre un jucător agresiv. E, atunci îl ataci tu. Îi studiezi foarte bine sistemul de deschideri, că fiecare are un repertoriu. E un studiu psihologic, iar asta se întâmplă mereu înainte. Când ne-am aşezat la masă, deja nu ne mai cunoaştem. Ca stil de joc, de obicei, nu prea poţi să te schimbi. Aşa eşti format, ţine şi de caracterul tău, de felul tău de a fi. Dar trebuie să fii pregătit şi pentru surprize! 

Ce face diferenţa între trei copii care descoperă acest sport la aceeaşi vârstă, însă doar unul dintre ei face performanţă? E studiu mai mult sau e talent?

Sunt jucători care nu sunt atât de talentaţi, dar, muncind foarte mult, pot să ajungă la performanţă. 

Când vă daţi seama dacă un jucător vă e superior?

O partidă de şah se împarte în deschidere, joc de mijloc şi final. În deschidere se joacă mutări din carte. Dar, apoi, vezi cum îşi construişte adversarul tehnica. Eu sunt şi arbitru internaţional şi, în situaţia actuală, pentru că teoria şahistă, teoria deschiderilor, s-a întins foarte mult, jucătorul are 20 de mutări din carte şi abia apoi ajungi să joci tu de fapt, factorul psihic contează foarte mult.  Întotdeauna trebuie să joci mai bine cu doar o mutare în plus faţă de adversar. Doar una. Dacă ai făcut-o, l-ai bătut.

Cum aţi defini geniul?

E ceva ce iese din comun, care are o ascuţime a gândirii, care ajunge cât mai departe cu gândirea sa. Un exemplu este Capablanca, unul din cei mai mari şahişti ai lumii, care la 4 ani s-a uitat cum joacă şah tatăl său şi un unchi. A înţeles imediat!

Geniile se educă sau se moştenesc? E vorba de talent sau de exerciţiu?

Cel mai bine ar fi să existe amândouă. Noi spunem că 10% este inspiraţie şi 90% - transpiraţie. Spre deosebire de scris, de literatură. În şah, eu trebuie să gândesc corect de la prima mutare până la ultima şi sub presiunea adversarului meu. Alta e să stau acasă să scriu.