Alegeri ale căror rezultate au infirmat până şi minima speranţă că gruparea Fidész condusă de premierul Viktor Orbán măcar nu va atinge iarăşi performanţa de a obţine două treimi din mandate în viitorul Parlament de la Budapesta. Or, datele de care dispunem luni dimineaţa, la ora la care scriu eu acest comentariu, arată că Fidész şi-ar fi asigurat 133 din cele 199 de mandate disponibile.

Până la urmă, copleşitoarea victorie, a patra din istoria respectivei formaţiuni politice şi a treia consecutivă, victorie obţinută pe fondul unei participări masive la vot (se pare că ar fi votat cam 70% dintre cetăţenii maghiari cu drepturi electorale) nu face decât să îl confirme pe jurnalistul şi analistul politic Paul Lendvai care, în cartea Ungaria lui Orbán, apărută la Viena în 2016 şi tradusă în româneşte în vara anului trecut (a ieşit pe piaţă la editura Humanitas în 2017, în traducerea Mariei-Magdalena Anghelescu) punea un diagnostic şi făcea o predicţie şi clare, şi îngrijorătoare deopotrivă. Reproduc în cele ce urmează un pasaj mai amplu din cartea lui Paul Lendvai.

“De la victoria în alegeri a Fidész din primăvara anului 2010, Ungaria trăieşte într-o eră nouă. Oamenii de ştiinţă şi jurnaliştii nu discută, ca în alte state democratice din Uniunea Europeană, în primul rând dacă acest guvern ar putea fi înlocuit prin nişte alegeri viitoare şi când anume s-ar putea petrece acest lucru. Tacit şi aproape cu ruşine, se porneşte de la premisa că, după două succese copleşitoare în alegeri ale Fidész, în condiţii normale, deci în viitorul apropiat, regimul Orbán nu va putea fi răsturnat prin alegeri libere. Fortăreaţa puterii construită în ultimii şase ani este, după judecata omenească, inexpugnabilă din afară. Opoziţia este atât de disperată şi atât de fără speranţă dezbinată încât nu oferă nici o alternativă realistă pentru o schimbare politică. Este mai mult decât emblematic faptul că proiectul cel mai ambiţios de descriere şi analiză a regimului- Caracatiţa maghiară. Statul mafiei post-comuniste, trei volume însumând 1750 de pagini cu numeroase eseuri strălucite, -nu spune aproape nimic despre alternativele realiste sau despre strategii promiţătoare ale Opoziţiei.

Viktor Orbán şi-a proclamat duminică seară victoria în alegeri spunând “A câştigat Fidész, a câştigat Ungaria!” Nici măcar la acest nivel, al discursului politic al liderului prezentului şi, mai mult ca sigur, al viitorului guvern de la Budapesta nu avem de remarcat vreo modificare de ton sau stil, cu atât mai puţin de substanţă. Exclamaţia d-lui Orbán nu face decât să le completeze pe altele asemănătoare, aparţinându-i tot domniei-sale. Ca de pildă: “noi şi numai noi reprezentăm poporul, pe adevăraţii unguri” sau “naţiunea întrupată de Fidész nu poate fi în Opoziţie”.

Victoria în alegeri a Fidész ar trebui examinată la Bucureşti cu maximă atenţie. Cu atât mai mult după ce ea vine la numai câteva săptămâni, puţine, după ce, la Moscova, Vladimir Putin şi-a mai asigurat încă un mandat de cinci ani. Nu e deloc exclus ca cele două victorii să aibe consecinţe asupra felului în care îşi va concepe în viitor politica PSD. Preşedintele său, dl. Liviu Dragnea.

Sigur, în ultima vreme atât partidul cât şi preşedintele său au înregistrat drastice scăderi în sondajele efectuate în rândul opiniei publice. Astăzi, d-lui Dragnea i-ar fi mai greu să spună, fără să îşi asume riscul de a părea complet ridicol, aşa cum a făcut-o în trecut, că “PSD e mai mult decât un partid, e, practic, România mai mică”. Cu toate acestea, Opoziţia este, pe mai departe, slabă, chiar în pofida unei creşteri în sondaje a PNL (o creştere pe care e din ce în ce mai limpede că dl. Ludovic Orban nu are nici ştiinţa, nici capacitatea de a o gestiona aşa cum se cuvine), iar o parte dintre opţiunile electoratului se pare că s-ar îndrepta către ALDE, deocamdată aliat la guvernare al PSD.

Au existat în trecut numeroase indicii în privinţa dorinţei d-lui Dragnea de a trece la un fel de orbanizare a României.  Le-am enumerat într-un editorial publicat la data de 10 septembrie 2017 pe adevărul.ro. Le reproduc ca atare. “Concentrarea puterii în mâna preşedintelui PSD şi a fidelilor săi proveniţi cu precădere din anumite zone ale ţării mai puţin dezvoltate şi din rândul unei elite politice de esenţă marginală, de proastă calitate, cu şcoală puţină şi diplome universitare dobândite la instituţii de învăţământ superior de rangul al treilea, tentativele de modificare prin tot felul de tertipuri şi manipulare a populaţiei a Constituţiei, atacurile neîncetate asupra justiţiei (Orbán s-a străduit din răsputeri şi a reuşit să limiteze atribuţiile Curţii Constituţionale în vreme ce în România cu ajutorul pixului slugarnic al ministrului Tudorel Toader sunt vizate alte instituţii cheie, precum Procuratura generală şi DNA), recentralizarea deciziei şi a puterii, dorinţa de a limita atribuţiile preşedintelui ţării, atitudinea constant anti-europeană (valul de critici şi chiar sfidarea UE), reorientarea politicii externe spre Moscova şi Istanbul, criticile frecvente la adresa cancelarului german Angela Merkel, ura faţă de multi-miliardarul de origine maghiară Soros socotit vinovat de toate relele din lume, dorinţa de întărire a controlului asupra mass-media (astăzi Dragnea şi partidul lui au la dispoziţie Antenele voiculesciene şi România tv a fugarului Sebastian Ghiţă, iar prin eliminarea taxei, au supus aproape în totalitate şi Televiziunea Română), tirul încrucişat la care sunt supuse Banca Naţională şi băncile comerciale cu capital străin şi, nu în ultimul rând, naţionalizarea pensiilor private, exacerbarea naţionalistă, înlăturarea grabnică din cercurile decizionale a oricărei persoane suspectată că ar putea fi o primejdie pentru liderul suprem sunt tot atâtea indicii că există asemănări tot mai serioase între Ungaria lui Orbán şi ceea ce ar trebui, în planurile nebuneşti ale PSD, să devină România lui Dragnea”.

Sunt analişti politici care atrag atenţia că ar trebui să ţinem cont de o deosebire esenţială. În ţara vecină, electoratul şi-a dat votul în favoarea modului în care Fidész şi Orbán au decis orientarea ţării. O bunăstare relativă, un nivel de trai oricum mult mai bun decât cel din România ar compensa deficitul de democraţie de care suferă tot mai evident ţara. În schimb, cu ocazia alegerilor parlamentare din decembrie 2016, câştigate covârşitor de PSD,  Liviu Dragnea nu a scos o vorbă despre planurile  sale parşive.

Sigur, la nivelul analizei, toate aceste detalii au valoarea lor. Mă întreb însă cât de mult contează ele în faţa realităţilor deloc încurajatoare cu care se confruntă tot mai accentuat şi mai dramatic România în anul de graţie 2018.

Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro