Deloc degeaba, măi cobzar

Nu merită orice cobzar atenţie. Dar dacă tvr îi alocă zdrăngănitorului naţionalist ditai spaţiul necesar ca să se producă ”degeaba”, iar primarul capitalei vrea să-l facă cetăţean de onoare pe ”Bardu Lăutaru”, e de rău.

Să preferăm maneaua? Nu neapărat. Dar maneaua e cultură de masă pe faţă. Nu manipulează pe nimeni. În schimb, dacă TVR alocă de ziua lui Nicolae Ceauşescu un amplu spaţiu de emisie unui muzicant cu vechi state de serviciu în analele propagandei naţionaliste, avem o problemă.

Şi n-o avem doar noi. O are şi democraţia, deşi suportă multe. Bucureştenii au şi ei o problemă. Românii, de asemenea. Bucureştenii? Desigur. Căci primarul capitalei a ales să premieze retoric un român verrrrde înţeles ca vituperând nu doar Uniunea Europeană, ci şi protestele anticleptocrate de la 10 august 2018 cerând refacerea statului de drept capturat de cleptocraţia infractorului Dragnea. 

Românii? Şi ei. Pentru că i s-a spus omului, nu tocmai foarte măgulitor pentru naţiune, ”bardul neamului românesc”. Pentru că se aruncă banii munciţi ai contribuabilor (chiar şi ai pensionarilor speciali) pe geam. Pentru că s-a irosit timpul preţios al telespectatorilor postului public când s-au văzut şi auzit daţi pe mâna şi pe corzile unui versificator de duzină, despre care se tot colportează aiurea că ar avea  talent. Pentru că li s-a spălat creierul inoculându-li-se filosofia de doi bani a lui ”ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”. Pentru că li s-a indus lehamite politică. Pentru că s-au exaltat cu acest prilej ipocrizia, prostul gust, minciuna, fatalismul şi alte pseudovalori care-i despart pe oameni de libertate şi de destinul lor european. Contravalori, care-i trag puternic îndărăt, către mizeria fetidă şi bezna evului mediu comunist, al dictaturii cu panaş pseudoreligios şi al tiraniei ”sublimate” patriotic.

Am avut ghinionul de a fi silit să mă încrucişez cu baladele zisului bard încă dintr-o tinereţe oricum chinuită de spectacolul infecţiei şi pauperităţii culturale oferit nu gratis, ci cu preţul minţilor şi inimilor noastre, de statul totalitar ceauşist. Nu prea erau multe de văzut şi auzit în întunericul şi balamucul plin de celule capitonate care era regimul de cenzură al dictaturii ceauşiste a proletariatului. În lipsă de altceva, nu puţini au plecat deci urechea la ispititoarele cântece ale sirenelor.

Un înger păzitor, educaţia, prietenii şi instinctul m-au ferit să mă complac în haznaua în care bălteau cei din generaţia mea, căzuţi victimă ispitei şi legănându-se, aparent fericiţi, pe versuri de Păunescu şi pe acorduri de Tudor Gheorghe. Ultimul îi storcea laude ditirambice plagiatorului extremist şi antisemit Eugen Barbu, sub comunişti şeful imundului ”organ de presă al Securităţii”, intitulat”Săptămâna”, precum şi lacrimi de crocodil turnătorului Marin Sorescu. Poetul afirma că problema sa, "inhalând prin toţi porii melodia fiinţei sale, este cum să-mi stăpânesc o lacrimă de dragoste, admiraţie şi mândrie că poate exista acest fenomen pe care îmi era (sic!) mai uşor să-l pup”.

Nu ştiu dacă citatul e autentic. Nu ştiu cum a tranşat Marin Sorescu dilema. Nu ştiu cum şi-a rezolvat, finalmente, problema. O fi pupat ”fenomenul”? Sau şi-o fi slobozit nestăpânit lacrima de concomitentă dragoste, admiraţie şi mândrie? Ceea ce ştiu e că nu pot să nu mă scutur de oroare gândindu-mă la devastatoarele rezultate ale deceniilor de mancurtizare protocronist-marxistă şi postcomunistă.

Fără această operă depăşind în magnitudinea ei demolatoare de suflete Canalul Dunăre-Marea Neagră n-ar fi fost posibilă ”sanctificarea” bietului Bardu Lăutaru în conştiinţa publică şi în biroul ”primarului general al României”, Firea. Mi-e silă, desigur, şi de alţi rapsozi şi menestreli de tip ceauşist şi legionaro-securist. Am oroare de calpele monumente ridicate tuturor acestor inşi iscusiţi ca profesionişti ai imposturii naţionaliste. Într-o ţară netraumatizată de un veac de totalitarisme, numele lor, în loc să li se dea importanţă şi spaţii de emisie ori să fie lăudate odios la tv, precum al asasinului securist Iulian Vlad, ar fi fost urgent evacuate din mentalul colectiv. Ar fi fost date uitării ori fixate, educativ, în insectarul celor mai toxice etichete de fiinţe care au bântuit şi corupt prea multe suflete şi-au prigonit prea multă vreme frumosul spaţiu dintre Carpaţi şi Dunăre.

Dar România continuă să fie o ţară grav traumatizată. Iată de ce nu e degeaba să dăruim timp preţios abordării critice a unui spectacol ca ”Degeaba 30” şi a dezgustătorului său mesaj anticivic şi antidemocratic. Iată de ce nu e degeaba să afirmăm de ce nu e degeaba să muncim, de 30 de ani, din răsputeri, să onorăm eroismul celor care, deloc degeaba, au ieşit în stradă fără violenţă şi fără pietre, ci cu flori în mână, ca să ne dăruiască libertatea strigând: ”vom muri şi vom fi liberi”.

Încercăm, e drept, nu fără eşecuri, nu fără noi traume, nu fără periodice reculuri şi repetări de greşeli, să depăşim ceea ce ne-a traumatizat până acum 30 de ani. De pildă sângele vărsat la graniţe de focurile trase asupra "transfugilor" omorâţi ori toturaţi şi rămaşi nerăzbunati. Sau cel pătând mâinile teroriştilor securişti, rămaşi şi ei nepdepsiţi. De pildă teroarea anterioară, iscată de poliţia politică comunistă românilor flămânzi şi îngheţaţi, în timp ce româncele mureau cu zile alegând libertatea de a-şi asuma clandestinitatea unui avort. E greu. Şi-atunci? Să-l cenzurăm pe infam? 

Să-i cenzurăm pe ticăloşii care ne mint gâdilându-ne metehnele, patriotismul, prejudecăţile şi nostalgia? Deloc. Dar să-i punem la locul lor. Nu-i futil să le atragem atenţia că relele evocate, care nu mai sunt, nu mai sunt şi pentru că nu li s-a făcut voia cobzarilor ceauşişti şi altora ca ei. Şi că de relele care mai depopulează încă ţara sunt de vină, între alţii, şi varii barzi, tvr-uri şi "primari ai României".

Petre Iancu - Deutsche Welle