România a găzduit în 24 Aprilie 2018 la Bucureşti o întâlnire cvadrilaterală între Serbia, Bulgaria, Grecia şi România. Au participat preşedintele Serbiei, Aleksandar Vučić, prim-ministrul Bulgariei, Boiko Borisov, prim-ministrul Greciei, Alexis Tsipras şi prim-ministrul României, Viorica Dăncilă.

Preşedintele Serbiei, Aleksandar Vučić, a declarat că ţara sa doreşte să intre în Uniunea Europeană, dar nu poate fără sprijinul statelor balcanice: E foarte important să beneficiem de sprijinul României în calea europeană a Serbiei. Comunitatea Serbiei acceptă sprijinul ţărilor balcanice, vrem să ne ajutaţi, pentru că şi noi vă vom ajuta. Vrem să intrăm în Uniunea Europeană, dar nu putem fără dumneavoastră.

Premierul României, Viorica Dăncilă, i-a răspuns: „Apreciez rolul Serbiei ca factor de stabilitate în Balcanii de Vest şi contribuţia pozitivă în procesul de cooperare şi reconciliere şi îi asigur de tot sprijinul nostru în procesul de negociere pentru aderarea la UE“.

Aceste declaraţii vin la câteva zile după ce Comisia Europeană a adoptat o recomandare către membrii UE pentru deschiderea negocierilor de aderare a Serbiei la Uniunea Europeană. Anterior, guvernul sârb a anunţat că va semna acordul de principiu pentru normalizarea relaţiilor cu Kosovo, care a fost parafat sub egida UE în 19 Aprilie 2018. Acest acord de normalizare a relaţiilor dintre guvernele de la Belgrad şi Pristina a fost o condiţie sine qua non impusă mai ales de cancelarul Germaniei, Angela Merkel, pentru aderarea Serbiei la UE.

În Serbia există o comunitate numeroasă de români, situată în două regiuni: în Voievodina, în nordul Serbiei, respectiv pe Valea Timocului. Statisticile sârbe sunt manipulate de către autorităţile sârbe, astfel că numărul real al românilor din Serbia poate fi doar estimat la circa 300.000. Sârbii au finanţat mai multe asociaţii care au creat o identitate falsă, a vlahilor, care vorbesc o limbă vlahă, şi care nu recunosc că sunt români. De aceea, în cadrul multor aşezări din Serbia, mai ales în Valea Timocului, există în statisticile oficiale atât români, cât şi vlahi, care de fapt vorbesc aceeaşi limbă, limba română. Atâta doar că pe unii dintre ei banii guvernului de la Belgrad şi presiunile poliţiei secrete sârbe i-au determinat să se declare vlahi, nu români.

Efortul unor intelectuali români din Serbia, mai ales a celor din Valea Timocului – preoţi, profesori şi alţii – de a conserva conştiinţa românească printre românii de acolo este contraatacat de o sistematică acţiune de deznaţionalizare de către autorităţile sârbe, care nu ezită să recurgă la acţiuni de intimidare a elitei româneşti. Sunt închise şcolile româneşti, nu se autorizează construcţia bisericilor româneşti, profesorii care predau în română şi preoţii care slujesc la altar în limba română sunt hăituiţi pentru a-i determina să renunţe la orice activitate pentru conservarea conştiinţei de neam româneşti.

În urmă cu câţiva ani, mai exact în 2012, când s-a pus pentru prima oară problema aderării Serbiei la UE sub forma unei recomandări a miniştrilor afacerilor europene de a se acorda statutul de candidat, ministrul de externe Cristian Diaconescu şi-a exprimat rezervele legate de respectarea drepturilor minorităţii române din Serbia. El a dat o declaraţie prin care a subliniat necesitatea unor rezultate concrete şi rapide în ceea ce priveşte semnarea protocolului privind statutul minorităţilor naţionale între Bucureşti şi Belgrad.

Poziţia României a determinat prelungirea discuţiilor la masa negocierilor, dar recomandarea miniştrilor europeni a avut o menţiune despre obligaţia Serbiei de a lua o serie de măsuri pentru protecţia drepturilor minorităţilor.

A fost singura atitudine fermă a României faţă de Serbia în favoarea comunităţii româneşti din Serbia. Ministrul Cristian Diaconescu a insistat că poziţia României nu este o condiţionare, ci o avertizare pentru Serbia: „În ceea ce priveşte protecţia drepturilor minorităţilor, ca parte integrantă a criteriilor de aderare la Uniunea Europeană, şi în plan bilateral, cu România, dar nu numai, Serbia este nevoie să mai aducă o serie de argumente. Nu e o condiţionare, dar este, evident, o atenţionare, în legătură cu importanţa acestui domeniu. Este menţionată în deciziile Consiliului şi inclusiv în ceea ce priveşte semnarea unui protocol privind protecţia minorităţilor din România şi Serbia, implicarea Comisiei, monitorizarea acestui proces“.

Replica sârbă a fost dată de preşedintele Boris Tadic, care a declarat că solicitarea României ca toţi cei care se declară vlahi să fie socotiţi români în statisticile sârbe nu poate fi acceptată „indiferent de urmări“.

Poziţia fermă a României a deranjat cancelariile occidentale, care au făcut presiuni diplomatice. În consecinţă, ministrul român de externe şi-a moderat atitudinea, obţinând doar un acord bilateral privind drepturile minorităţii româneşti din Valea Timocului. La nivel european s-a luat decizia de a monitoriza protecţia minorităţilor în Serbia.

Din păcate nimeni nu a mai urmărit dacă Uniunea Europeană a monitorizat într-adevăr protecţia minorităţilor în Serbia. Niciun guvern al României nu a mai exprimat o atitudine fermă în favoarea românilor din Serbia. Probabil că duşul rece cu care am fost taxaţi de către oficialii europeni în 2012 a fost suficient pentru a reduce România la tăcere.

Am ratat unica şansă de a obţine drepturi pentru minoritatea românească din Serbia care să îi fi garantat supravieţuirea în faţa politicii agresive de asimilare dusă de statul sârb.

În mod normal Ministrul pentru Românii de Pretutindeni, Natalia Elena Intotero, ar fi trebuit să o informeze pe doamna prim-ministru al României, Viorica Dăncilă, că interesele României în Serbia constă şi în sprijinirea minorităţii româneşti din Serbia. Ar fi trebuit să o informeze despre acordul încheiat în 2012 între guvernele român şi sârb şi, obligatoriu, să îi fi prezentat un raport de monitorizare a aplicării lui. Prim-ministrul României ar fi trebuit să fie pus la curent şi cu monitorizarea UE a protecţiei minorităţilor în Serbia.

Nu ştiu dacă este cineva în Ministerul pentru Românii de Pretutindeni care să fie specializat în minoritatea românească din Serbia, nu doar pe acordarea de diplome sau alte manifestări fastuoase, ci pe aspectele politice, juridice şi istorice ale acestei comunităţi, pentru că mă îndoiesc că doamna ministru Intotero are avea o pregătire în domeniu. Dar, indiferent de gradul de pregătire al funcţionarilor şi demnitarilor români în problema comunităţilor româneşti din jurul României, informarea premierului român despre problemele românilor din statul vecin înaintea întâlnirii oficiale cu preşedintele Serbiei era obligatorie.

Doamna Viorica Dăncilă, în calitate de prim-ministru al României, a avut ocazia de a arăta Serbiei că drumul ei spre Uniunea Europeană trece pe la românii din Valea Timocului. Am ratat unica şansă de a obţine drepturi pentru minoritatea românească din Serbia care să îi fi garantat supravieţuirea în faţa politicii agresive de asimilare dusă de statul sârb.