Corupţia - ameninţare la adresa securităţii naţionale: avanscena autoritaristă, noul comunism global
0În Strategia Naţională de Apărare din 2005, ulterior în documente ale CSAT, corupţia a fost declarată ameninţare la adresa securităţii naţionale. Rezultatul a fost capacitarea tuturor forţelor instituţionale pentru a combate acest fenomen, inclusiv serviciile de informaţii şi instituţiile de securitate naţională.
Dacă în România, în unele cazuri, acest fapt a dus la conlucrarea, substituirea sau dominaţia unor instituţii din sfera securităţii naţionale asupra investigării corupţiei, coordonarea unor cazuri, implicarea în cercetarea şi urmărirea penală, soldată inclusiv cu abuzuri de putere – lesne de sancţionat şi probat individual – totuşi perceptul originar nu trebuie eliminat pentru că el reprezintă o permanenţă la nivel global şi o constatare generală cu portanţă specială în spaţiul post-sovietic şi fost socialist. Statele care au traversat regimuri comuniste au o înclinaţie mai mare şi vulnerabilitate crescută în faţa acestui flagel.
Corupţia este un subiect de prim plan în dezbaterile dintre România şi aliaţi de multă vreme. Unii susţin că e bine să combaţi corupţia pentru că ea spoliază resursele statului, dirijând resursele bugetare în buzunare private. Dar nu e vorba doar despre aspecte din acest spectru: corupţia la nivel înalt alterează achiziţiile inclusiv la nivel securitar şi decizii din domeniul apărării şi securităţii şi face ca anumite capabilităţi mai reduse calitativ să substituie instrumentele de forţă pe care un stat şi le permite şi le poate achiziţiona; corupţia alterează decizii strategice şi dirijează relaţii de această natură, de procurare de bunuri şi servicii şi în domeniul militar şi securitar din spaţii care permit plata de mite substanţiale sau unde se află intermediari ce se confruntă cu legislaţii mai laxe sau aplicări mai aleatoare ale legislaţiei anti-corupţie, favorizând influenţe nefaste; dar mai ales, corupţia endemică instalată la nivelele mari de decizie creează căi pentru alterarea deciziei strategice - de politică externă, securitate şi apărare, în domeniile cele mai sensibile ale statului, şi e o vulnerabilitate care permite influenţă, spionaj, penetrare şi dirijare a deciziei unui stat inclusiv în domeniile de care ţine însăşi existenţa sa.
Dar lucrurile merg şi mai departe de atât, pentru că nu întâmplător corupţia favorizează autoritarismul şi distrugerea democraţiei. Prin alterarea drepturilor fundamentale, prin subminarea statului de drept, a încrederii populaţiei în dreptate şi justiţie, în supremaţia legii, în egalitatea în faţa legii, în capacitatea sistemului juridic de a funcţiona independent şi de a putea urmări penal şi condamna pe oricine, aflat în orice funcţie politică de vârf; prin capacitatea corupţiei de a altera ierarhii şi meritocraţii, democraţii şi sisteme de selecţie profesională bazată pe expertiză şi experienţă; prin sisteme nou create de camarilă personală în care, odată ajuns la conducerea statului, coruptul şi asociaţii săi la fel de corupţi se susţin reciproc prin dorinţa de a nu fi deferiţi legii, odată plecaţi din funcţii; prin formulele şi ierarhiile „verticalei puterii” care dau naştere la adevărate kleptocraţii, la sisteme corupte pe deplin prin care structurile de putere sunt controlate prin corupere şi distribuirea aleatorie de resurse departe de nevoile societăţii şi ale cetăţenilor; şi prin corupţie se trece de la alterarea statului de drept şi acapararea justiţiei de către politic la alterarea capacităţilor economice, prin formule de corupere în masă a populaţiei, cu resurse dincolo de capacitatea de producţie şi creştere a statului, pentru obţinerea accesului la conducerea statului şi perpetuarea ulterioară la putere a corupţilor, pentru ca mai apoi, să fie alterate sistemele electorale democratice, în dorinţa perpetuării eterne la putere.
O societate coruptă e expusă şi vulnerabilă coruperii de către forţe externe.
Deci mecanismul intern al unei kleptocraţii este împingerea spre corupţie generalizată pentru menţinerea şi perpetuarea sistemului, prin distrugerea în primul rând a statului de drept şi independenţei justiţiei; în faza a doua e alterată substanţa economică a societăţii, prin dirijarea contractelor şi a resurselor pe canale stabilite politic, spre potentaţi sau clienţi ai regimului; ulterior e alterată substanţa proceselor electorale, din nevoia elitei corupte şi a corupţilor din prim plan de a se eterniza la putere. Căci da, corupţia alterează fundamental sistemele democratice.
În fine, o societate coruptă e expusă şi vulnerabilă coruperii de către forţe externe. Toată lumea a devenit conştientă de acţiunile Rusiei, prin război hibrid, război informaţional, operaţiuni cibernetice sau psihologice de a altera voinţa exprimată la vot, sistemele electorale sau a influenţa, pe larg, alegerile, favorizând partide controlate sau finanţate precum cele de extremă stângă – tradiţionale pe lista de finanţări a URSS – dar şi pe cele de extremă dreaptă, naţionaliste, eurosceptice sau de-a dreptul anti-europene, populiste, islamofobe şi eurofobe. Dar la bază stau fonduri care provin cel mai adesea din scheme energetice dubioase, obscure şi corupte desfăşurate în chiar statele europene, spălări de bani în sume enorme, prin intermediul băncilor europene şi a sistemului off shore, apoi valorificarea lăcomiei şi corupţiei dezvoltată la vârf în statele vizate, prin coruperea liderilor şi valorificarea afacerilor lucrative în spaţiul european care afectează fundamental decizia, democraţia, statul de drept, penetrează şi influenţează deciziile strategice ale statului.
S-a dezvoltat deja o întreagă literatură în acest sens şi nu întâmplător se vorbeşte despre corupţie ca despre noua marcă a autoritarismului şi eticheta sistemelor de valori alterate, corupte, pervertite, doar imitând pe cele occidentale. Şi prin vulnerabilităţile exhibate, determină partenerii din UE şi aliaţii din NATO, celelalte state din conclavul euro-atlantic, să sancţioneze şi să izoleze aceşti jucători pentru că ei prezintă vulnerabilităţi fundamentale ca sistem în măsură să altereze funcţionarea statului, a economiei, a pieţei, a competiţiei şi să permită penetrarea sistemelor de decizie strategică de către terţi. O inadecvare totală care, în viitor, va fi marca abdicării de la finanţarea proiectelor majore în aceste state cu fonduri europene – am văzut deja hotărârile Parlamentului European în acest sens – dar va altera şi angajamentele de alianţă, de apărare şi de securitate comună, odată ce baza unei alianţe este exact corpusul de principii şi valori comune iar corupţia reprezintă o îndepărtare de la aceste valori şi poate determina scăparea secretelor aliate către terţi.
Şi pentru a fi pe deplin corect, am să dau aici trimitere la trei lucrări de referinţă. Prima datează încă din 2005, lucrarea lui Waybe Sandholtz şi Rein Taagepera – Corupţie, Cultură şi Comunism din Revista Internaţională Sociologie. A doua, Corupţia este Noul Comunism, a lui Brian Whitmore, este o analiză a Radio Europa Liberă/Radio Libertatea din 2016, iar a treia este Adevărata provocare autoritaristă: Corupţia este noul comunism, a lui Michael Mandelbaum, un studiu publicat la 15 martie 2019 în The American Interest. Şi fac o nedreptate enormă unei întregi literaturi, nefiind specialist în drept şi în corupţie politică, ci rezervându-mă doar la elementele ce influenţează fundamental societatea, securitate, decizia strategică şi perspectivele de reaşezare ale lumii în secolul 21.
FOTO Shutterstock
Provocarea autoritaristă: Corupţia, noul comunism
Corupţia e atât de veche încât găsim lecţii şi în Biblie care fac referire la mituire. În Deuteronom, 16:19 Biblia notează „Nu trebuie să accepţi mită pentru că mita orbeşte ochii omului cuminte şi înţelept şi subminează cauza celor care sunt în dreptul lor”.(“Să n-atingi niciun drept, să nu cauţi la faţa oamenilor şi să nu iei daruri, căci darurile orbesc ochii înţelepţilor şi sucesc cuvintele celor drepţi”[1]). Evident însă că aici e vorba doar de Marea Corupţie, respectiv cea care permite deturnarea resurselor statului, cele bugetare, către interesele proprii ale decidentului om politic de vârf, în favoarea sa sau a apropiaţilor săi sau alterarea prin intervenţie directă a deciziei subordonaţilor sau terţilor dependenţi în crearea de avantaje personale directe sau indirecte. Orice deturnare de la interesul public, admiţând că alesul e pus să guverneze în interesul cetăţeanului, nu al său personal, este act de mare corupţie.
Şi da, corupţia afectează direct sistemul democratic, îndeamnă la forme de autoritarism şi dictatură, pentru că perverteşte regula, îl îndeamnă pe cel corupt să rămână la putere pe termen nedeterminat, folosind puterea şi banii pentru a menţine controlul şi a se eterniza în funcţie ca să poată fura mai departe şi să profite de banii rezultaţi din tranzacţionarea prin mită a intereselor publice în favoarea unor privaţi, apropiaţi, relaţii directe sau terţi cu dare de mână. Corupţia afectează, fireşte, şi economia, dirijând resursele de la bugetele statului, de la lanţurile naturale productive şi competiţia reală către buzunarele corupţilor, potentaţi ai zilei.
Iar despre corupţie se spune că este noul comunism, după Mandelbaum, pentru că efectele sunt similare: corupţia introduce şi favorizează circuite ne-economice şi necompetitive, dirijate politic precum o făcea comunismul cu economia centralizată, numai bună de căpuşat. În plus, corupţia, ca şi comunismul odinioară, este sursa instabilităţii şi înclinaţiei spre conflict internaţional, în secolul 21. O putem vedea la trei state cu ambiţii în a domina regiunile în care se află, dacă nu lumea, Rusia, China şi Iranul, care folosesc ameninţarea cu forţa, corupere şi utilizarea forţei în relaţiile internaţionale. Şi o fac prin politicile agresive faţă de terţi, inclusiv a celor care vor să facă afaceri pe propriul teritoriu şi controlul circuitelor economice, apoi ameninţarea la adresa vecinilor, în fine, ameninţarea la adresa valorilor democratice şi ale intereselor Occidentului.
Democraţia lumii liberale şi bazate pe reguli ameninţă regimurile, că e vorba despre autocraţia verticalei puterii lui Putin, cu economia lucrativă alcătuită din mari companii energetice conduse de siloviki în favoarea regimului şi potentaţilor săi, de regimul comunist chinez în favoarea aceloraşi potentaţi din vârful partidului sau de regimul islamic al ayatollahilor, cu dirijarea resurselor spre Gardienii Revoluţiei Islamice. În toate aceste cazuri avem frica de democraţie şi de propriul popor, coerciţia cetăţenilor pentru a păstra puterea, încălcarea drepturilor fundamentale şi a accesului egal la oportunităţi, eludarea competitivităţii reale şi a regulilor pieţei. Iar nevoia de legitimitate chiar şi a acestor regimuri împinge spre utilizarea forţei şi război sau diferite forme de agresiune care să acopere ca imagine, manipulând percepţia publică, realităţile ilegitimităţii regimurilor de această factură.
FOTO Shutterstock
Kleptocraţiile şi regimurile corupte eşuează economic şi recurg la naţionalism agresiv, conflicte şi război
Kleptocraţiile autoritare, sub diferite regimuri, ideologizate sau nu, au motive directe să recurgă la război şi utilizarea forţei odată ce o fac deja faţă de proprii cetăţeni prin represiune internă. Ele definesc formule de state conservatoare, imobile, preocupate de perpetuarea regimului. În mod paradoxal, aceste regimuri sunt concomitent conservatoare în raport cu propria conducere, şi revizioniste, revanşarde şi agresive cu vecinătăţile şi pe plan internaţional, punând sub semnul întrebării regulile dreptului internaţional tocmai pentru că actualul sistem a dus la democratizare pe scară largă, un model de societăţi ce oferă libertate şi prosperitate deopotrivă. Şi cum în toate cele trei cazuri în discuţie la bază e o anumită prosperitate economică dispărută – din cauza preţului petrolului sau a osificării conducerii care nu mai găseşte soluţii creative şi a centralizat decizia, punând-i pe manageri sub controlul regimului ideologic, religios sau personal – azi nervozitatea pe plan internaţional creşte în aceste regimuri.
E motivul pentru care regimurile kleptocratice, corupte şi autoritare care nu mai au instrumentul creşterii economice trec spre naţionalisme agresive ca soluţii temporare de menţinere a puterii, pasând vina pe „marea finanţă internaţională”, pe globalizare, pe multinaţionale sau pe circuitele financiare globale. Dar ulterior dând vina pe orice e alteritate şi element de influenţă sau limitare a deciziei interne, chiar prin propriul angajament – vezi apartenenţa la UE – pe baza faptului că e un principiu extern simplu de blamat şi pe care să dea vina autocraţii hoţi şi corupţi transformaţi în naţionaliştii de paradă. Aşa se ajunge la instabilitate, militarism şi război.
Şi, evident, primele de blamat sunt regimurile care, ele, reuşesc, respectând corpusul de valori democratice, ale economiei de piaţă şi statului de drept. America, Europa, UE, Occidentul sunt primele de vină pentru eşecul propriului sistem corupt. Autocraţiile au tendinţa, în fazele finale, să dea vina pe tot ce este exterior, pentru a nu suporta comparaţia cu regimurile din statele respective. E şi motivul pentru care comparaţia şi cazurile particulare reprobabile sunt promovate public, de propaganda oficială, cu asupra de măsură: un corupt în Occident, un caz de spălare de bani în vest, un regim cu probleme economice contestat în stradă, toate sunt fericirea regimurilor autoritare contestatare pentru că sunt motive de a mai prelungi guvernarea coruptă şi agonia propriilor societăţi. Până la nivele greu de conceput, vezi regimul chavist şi situaţiei Venezuelei lui Maduro sau situaţia dezumanizării din Coreea de Nord.
Tot corupţia la vârf este şi mecanismul care împinge statele de această factură la decizii riscante şi proiecte megalomanice, cu ambiţii globale, de putere regională sau dominaţie a lumii, întreprinderi dincolo de puterile economice şi resursele regimurilor, dar care permit joaca de-a aţâţarea mândriei naţiunii şi de amânare a deconturilor până la perspectivele dividendelor ce vor să vină din asemenea operaţiuni de dominaţie externă riscante şi costisitoare. Aşa s-a prăbuşit Uniunea Sovietică pe mania grandorii, cursa înarmărilor şi înnămolirea în Afganistan, la care se adaugă risipirea resurselor pe proiecte politice fără relevanţă economică şi pe niveluri de ambiţie nejustificate pentru capacitatea economică a statului sovietic; aşa cum azi se întâmplă cu Rusia rătăcită în Siria, unde şi-a asumat responsabilitatea şi sarcina de a rezolva criza, în Libia, Republica Centrafricană sau chiar Venezuela, ca să nu vorbim despre aventurile militariste şi proiectele politice din vecinătate, în Abhazia, Osetia de Sud, Crimeea, Donbas, Transnistria, regiuni susţinute financiar şi economic din raţiuni strict politice şi de ambiţie de dominare.
Politicile externe agresive sunt, de asemenea, o marcă a acestui tip de state. Nu în mod absolut, există şi democraţii care, la un moment dat sau altul, din raţiuni de acces la resurse sau competiţie economică globală, recurg la politici mai agresive. Dar toate trebuie motivate şi decontate, într-o democraţie, respectiv trebuie explicate cu componente de înălţime morală sau motivaţii ce păstrează legitimitatea, chiar şi în cazul războaielor lungi – vezi Irak, Afghanistan, Siria chiar, pentru acţiunile americane.
Tot corupţia la vârf este şi mecanismul care împinge statele de această factură la decizii riscante şi proiecte megalomanice, cu ambiţii globale, de putere regională sau dominaţie a lumii.
Nevoia de legitimitate în regimurile corupte
Corupţia este profund şi universal nepopulară, de aceea e necesar, în kleptocraţii şi regimuri corupte, să utilizeze propaganda pentru diversiuni ale atenţiei publice. Naţionalismul agresiv e o abordare curentă. Căutarea duşmanului extern, o a doua. Identificarea de duşmani interni ce reprezintă interese străine, o a treia – de la multinaţionale, capital străin, credite şi curs valutar la migraţie şi competiţia pentru locurile de muncă. De ce să te chinui să explici de ce nu ai locuri de muncă – pentru că nu faci investiţii şi nu le creezi – sau de ce nu ai forţă de muncă – care a plecat peste hotare la o viaţă mai bună – când poţi da vina pe capitalul străin, pe regulile internaţionale şi constrângerile FMI, Băncii Mondiale, sau ale Uniunii Europene respectiv pe migranţi şi competiţia pe salarii mici a terţilor ce invadează societatea. E mai la îndemână şi se vinde public mai simplu.
Dar când nu mai rezistă acest tip de ameninţare, trebuie să impui sacrificii, evident tot populaţiei, Iar regimurile autocratice devin tot mai impopulare şi ele când încep să impună sacrificii. Curba de sacrificiu sau regimurile de austeritate, reducerile de personal în administraţia publică sau competiţia pe locuri reduse numeric nu face decât să submineze legitimitatea şi credibilitatea regimului. De aceea regimurile kleptocratice, pentru a îndepărta atenţia de la propriul furt, gestiunea aberantă şi spolierea resurselor statului în propriul beneficiu îndreaptă atenţia spre proiecte majore, megalomanice sau naţionaliste care trebuie şi pot fi acceptate ca motive de curbe de sacrificiu pentru populaţie. Cetăţenii trebuie convinşi să-şi asume costurile pentru un ideal mai important care le poate acoperi foamea şi îi poate orbi într-atât încât să nu vadă gestionarea dezastruoasă a treburilor publice de către propriul guvern.
De aceea trebuie atrasă atenţia şi focalizată, prin presă liberă şi intervenţie directă, asupra eliminării motivelor represiunii politice prin eliminarea regimurilor corupte şi a autocraţiilor bazate pe naţionalism agresiv. Sfârşitul comunismului a dovedit, în multe state ale Europei centrale şi de Est, faptul că se poate trăi mai bine, mai liber, în pace, prin eliminarea acestor motivaţii care acoperă kleptocraţiile corupte instalate şi perpetuate în fruntea statelor. E motivul pentru care regimurile populiste sau partidele europene de această factură, cu comportamente populiste, naţionaliste, eurosceptice şi ad-hocratice trebuie eliminate prin vot, prin expunerea publică a faptelor şi revelarea nivelului de corupţie.
Populismul şi contestarea elitei, ca modalitate ieftină de menţinere a regimurilor corupte
După cum am văzut, în discuţie a intrat şi populismul, folowship-ul, nu leadershipul, conducerea şi guvernarea cu ochii la mass media şi la sondajele de opinie, nu promovarea unui proiect pentru care să strângi susţinere publică şi voturi pentru ca populaţia convinsă de proiect să te urmeze şi să te susţină. Ei bine, această referire vine tocmai pentru că în unele regimuri democratice fragile, soluţiile de acţiune sunt nuanţate pentru a acoperi kleptocraţia unui regim sau corupţia endemică, pe scară largă, ce domină şi cangrenează societatea.
Astfel, naţionalismul agresiv şi sforăitor determină reacţii de bun simţ a unei populaţii cultivate, emancipate şi cosmopolite, care va respinge astfel de porniri; populismul clasic, necioplit şi virulent, va fi de asemenea subiect de glume, împingere în ridicol şi respingere directă la nivel public; apoi pasarea vinei pe factorii externi va duce la imagini lesne de recunoscut din epoci apuse şi la acelaşi tip de negare a regimurilor care făceau recurs la asemenea motivaţii – aici din nou regimurile corupte şi naţionalist-populiste frizează gesturi şi reacţii ale comunismului târziu, în pragul prăbuşirii. De aceea va exista tentaţia recursului la blamarea elitelor.
Nu vorbim aici strict de regimuri de stânga, care critică elita conducătoare educată şi instruită, pe cea sofisticată, profesionistă, cu expertiză şi experienţă. Vorbim şi despre formule de populism cu nuanţe nihiliste sau anarhiste, de pornirile de contestare antisistem de pe aceleaşi baze de blamare a elitei cultivate pentru funţionarea sistemului de putere din stat, chiar dacă acest blam acoperă corupţia endemică a regimurilor kleptocratice, care nu au forţa de a perverti şi împinge societatea din nou spre autoritarism - mai ales când vorbim despre societăţi post-comuniste, din spaţiul Europei Centrale şi de Est sau din spaţiul post-sovietic.
Naţionalismul agresiv şi sforăitor determină reacţii de bun simţ a unei populaţii cultivate, emancipate şi cosmopolite.
Contestarea elitei este o altă caracteristică şi tentaţie de salvare a regimurilor kleptocratice şi corupte. A elitei reale, nu a celei politice, ajunsă să rarefieze competenţa şi pregătirea la vârful partidelor şi regimurilor. Şi ajungerea în fruntea formaţiunilor politice şi ale guvernării a nivelurilor celor mai de jos în materie de pregătire şi educaţie, instrucţie, expertiză şi experienţă, este şi ea o marcă a căderii şi alunecării spre regimuri corupte şi kleptocraţiilor închise, incapabile să respire, să atragă elite şi să se împrospăteze prin ele însele, generând regimuri muribunde la nivelul politic intern şi anunţând implozia politică, fiind capabile să atragă doar reprezentanţi corupţi sau coruptibili, avizi de resurse şi avantaje nemeritate, oportunişti şi trădători, fără coloană vertebrală şi fără principii sau morală. Iar atragerea acestui tip de nou veniţi utilizabili la guvernare şi dispensabili nu face altceva decât să întărească sistemul corupt pentru că necesită mecanisme de loialitate realizate prin constrângere, corupere şi menţinerea sub ameninţarea dosarelor pentru a evita competiţia şi provocarea noilor veniţi la adresa liderilor existenţi şi osificaţi. Noii veniţi sunt simple instrumente şi nu duc la răcorirea şi împrospătarea formaţiunilor politice construite pe kleptocraţie şi corupţie.
FOTO Shutterstock
Corupţia în securitatea naţională: subminarea deciziei strategice de către state terţe
Dar poate cea mai periculoasă formulă de ingerinţă e cea la nivelul deciziei strategice, în teme ce afectează securitatea naţională. Am văzut deja un număr mare de cazuri în care Rusia, folosind alternativ instrumente tot mai insidioase, de la război informaţional la operaţiuni psihologice sau cibernetice, a generat alterarea fundamentală a deciziei strategice. Nu mai târziu de luna trecută, cazul Kalinin a ridicat o cortină aşezată peste încrengătura de interese ce proteja regimul putinist şi peste acţiunea de ingerinţă în alterarea actului de justiţie şi a deciziei instituţionale în Grecia, implicând un înalt personaj aflat sub sancţiuni americane pentru ingerinţa în alegerile franceze şi pentru finanţarea partidelor naţionaliste “prietene” ale Rusiei.
Dar elementele de corupţie merg mult mai departe, şi afectează mult mai profund societăţile democratice, vulnerabile, prin liderii lor, la corupţie. În societăţile unde s-a instalat corupţia endemică, nu mai e nevoie de agresiune militară armată, nici de formule sofisticate de influenţă, odată ce banii fac totul. Iar coruperea în scopul spolierii bugetelor acestor state în beneficiul comanditarilor externi face ca să nu mai fie nevoie nici măcar de utilizarea propriilor resurse pentru corupere ulterioară şi alterarea de decizii: compromiterea prin actele de corupţie iniţiale a personajelor politice de top şi acumularea de resurse din bugetele statelor vizate face ca statul vizat să-şi finanţeze singur operaţiunea împotriva sa.
Astăzi Surkov şi Ashmanov vor să perpetueze putinismul, să facă din el o marfă de export, o nouă ideologie şi un nou sistem. E natural să şi-o dorească, mai ales că instrumentarul de export există deja, şi el se face prin război informaţional şi prin mutarea modelului kleptocratic autoritarist în statele unde corupţia, marea corupţie este endemică şi poate fi utilizată pe scară largă de către Rusia lui Putin pentru a-şi promova propriile interese. Şi o va face şi după Putin, după cum ne spun cei doi ideologi ai regimului de la Moscova.
Peter Pomerantsev şi Michael Weiss sunt autorii celebrului studiu Ameninţarea nerealităţii: cum militarizează Kremlinul informaţia, cultura şi banii. Cei doi notează: Kremlinul nu are nevoie să fie lider al unui bloc de naţiuni tip Pactul de la Varşovia, în schimb exacerbează diviziunile, subminează instituţiile internaţionale şi ajută la crearea unei lumi în care poate înflori autoritarismul său corupt. E vorba despre controlul unor structuri economice şi financiare cu scheme opace, cu precădere energetice, la nivelul spaţiului post-sovietic, dar nu rareori funcţionând şi în spaţiul european, chiar dacă proprietarul real e ascuns sub formule de off shore-uri sau companii înregistrate în state europene terţe.
Apoi prin scheme energetice obscure şi corupte, Rusia lui Putin reuşeşte să creeze resurse, bani negri, cash, în cantităţi enorme, cu ajutorul cărora reuşeşte să corupă lideri şi să-şi asigure avantaje şi resurse financiare chiar din statele vizate. Am văzut, de exemplu, în ultima vreme scandalurile iscate la Danske Bank, Sverige Bank şi multe altele, ca să nu vorbim despre bănci în state din spaţiul post-sovietic. Să nu uităm că împrumutul mediat de Babakov pentru Frontul Naţional al lui Marine le Pen s-a făcut de la Banca ceho-rusă din Praga.
Într-o combinaţie ce amestecă criminalitatea organizată dirijată, lideri corupţi şi resurse financiare care antrenează formule de corupere şi obţinerea de resurse legitime chiar în statele vizate, Rusia lui Putin începe să acapareze şi să vizeze decizia strategică în stat. Să o altereze, să-şi cumpere decizii în momente critice, ca în cazul Kalinin. Şi totul bazându-se pe triada fonduri din afaceri energetice obscure-bani negri băgaţi în diferite forme de spălare-lăcomia şi corupţia liderilor politici, a decidenţilor din spaţiul occidental.
Aici e cea mai insidioasă şi nefericită marcă a efectelor corupţiei endemice la vârf şi a distrugerii instituţiilor capabile să combat acest flagel: servicii de informaţii, instituţii de cercetare şi urmărire penală specializate, toate intrate sub control politic, cu activitatea alterată de subfinanţare şi de crearea unei atmosfere publice de defăimare, delegitimare şi decredibilizare. Iar fără anticorpi, societatea e expusă preluării insidioase, a influenţării directe şi pervertirii sau dirijării deciziilor strategice de către Rusia lui Putin sau de către orice regim, stat sau companie care-şi permite să plătească preţul coruperii decidentului într-o kleptocraţie sau regim corupt.
FOTO Shutterstock
Comunismul şi cultura fricii favorizează corupţia
Mai trebuie spus un lucru, fără a face judecăţi de valoare absolute – am văzut că putem vorbi despre corupţie în orice societate deschisă, stat democratic occidental unde liderii de partide înclinaţi spre venituri ilicite sunt la putere şi se lasă influenţaţi şi cumpăraţi: e vorba despre predispoziţia, fragilitatea crescută şi vulnerabilitatea majoră a statelor ce au trecut prin regimuri comuniste de a cădea în plasa corupţiei ca instrument ofensiv de alterarea deciziei de către regimuri la rândul lor corupte, precum Rusia lui Putin.
Astfel, studiul de care vorbeam mai sus, lucrarea lui Waybe Sandholtz şi Rein Taagepera – Corupţie, Cultură şi Comunism, a identificat aceste mecanisme care generează predispoziţia şi fragilitatea regimurilor post-comuniste la corupţie. Astfel, studiu vorbeşte despre corupţia din comunism ca fundament cultural dezvoltat pe baze tradiţionale, dar arată că nevoia de supravieţuire este de două ori mai importantă decât această formulă de propensiune culturală tradiţională la aceste state. Deci nu peşcheşul la Înalta Poartă sau cel către boierul judecător e cel determinant în aplecarea spre corupţie, ci nevoia de supravieţuire în societate comunistă, fără perspective şi care aloca resurse şi acces la oportunităţi, ba chiar la banala sănătate şi învăţământ, doar pe baza acestor plăţi neinformale sub formă de atenţii, respectiv mită. Dar asta vizează cu preponderenţă mica corupţie.
Şi perioada de tranziţie post-comunistă în aceste state a avut un impact major prin nevoia de supravieţuire într-o lume incertă, impredictibilă şi pe care cetăţenii o abordau într-o sărăcie lucie, dar şi cu speranţe şi aspiraţii de prosperitate renăscute. Procesele de privatizare au introdus o plajă largă de oportunităţi pentru corupere la nivelul funcţionarilor prost plătiţi, dar deja a cultivat şi existenta înclinaţie spre corupţie, dar şi apetitul de îmbogăţire rapidă al potentaţilor politici ai momentului prin lansarea economiei private fără reguli stricte, în primă fază, apoi mai ales prin procesele de privatizare.
Căderea în kleptocraţie, după ridicarea constrângerilor de orice fel, deschiderea faţă de regimuri corupte nu a făcut decât să ducă la realităţile de azi.
Efectele corupţiei corozive au avut un impact şi asupra democraţiei, în timp, mai ales după ce aspiraţiile integrării în UE şi NATO s-au încununat cu succes iar creşterea resurselor medii per capita ale propriilor state - determinate tot de accederea la principii, valori, gestiune bună a resurselor şi potrivit regulilor, accesul la piaţa comună – au dus la un nivel de trai acceptabil. Fără proiecte ulterioare şi într-o situaţie în care atractivitatea UE a pălit, statele din spaţiul post sovietic au fost înclinate în a dezvolta asemenea regimuri sau măcar partide kleptocratice, iar corupţia a înflorit din plin şi pe seama lipsei finanţării competitive, suficiente şi transparente a activităţii politice.
Studiul arată, fără drept de apel, în formule elaborate şi sofisticate comparative, că regimurile comuniste şi tranziţiile post-comuniste au creat premizele şi propensiunea spre regimuri corupte, şi spre afectarea integrităţii elitelor politice. Există şi un proces invers, în care menţinerea secularismului timp îndelungat la nivelul intim al societăţilor comuniste şi post-comuniste au favorizat gândirea raţională şi, deci, integritatea elitelor.
Pe de altă parte, comunismul a avut în sine un impact major asupra integrităţii elitelor post-regim, prin lipsa obişnuinţei de libertate şi dificultăţile ulterioare de adaptare la libertate, lipsa de responsabilitate auto-asumată a cetăţeanului ajuns în funcţie de conducere, respectiv a capacităţii noului regim al democraţiilor incipiente de sancţiune judiciară a acestor înclinaţii. Iar căderea în kleptocraţie, după ridicarea constrângerilor de orice fel, deschiderea faţă de regimuri corupte nu a făcut decât să ducă la realităţile de azi, speculate pe scară largă de către cei cu resurse necontrolate şi capacitatea de a plăti şi crea avantaje majore decidenţilor corupţi. O adevărată ameninţare la securitatea naţională.
Se încarcă comentariile...
