„Dacă vă uitaţi la indicatorii lor pe guvernare, sunt şase indicatori, dar doi au implicare directă în această chestiune — monitorizează controlul corupţiei şi statul de drept. Dacă vă uitaţi la statisticile Băncii Mondiale în perioada 2004-2015, când este cel mai recent, poziţia României în ceea ce priveşte controlul corupţiei a crescut cu 20%. În ceea ce priveşte întărirea statului de drept, a crescut cu 30%”, a afirmat Klemm, citat de Agerpres.

Indicatorii Băncii Mondiale de guvernanţă sunt toţi la fel de relevanţi, că sunt corelaţi între ei în jur de aproape nouăzeci de sută, dar să explicăm puţin doar pe cei de care se ocupă ambasadorul SUA. Toată lumea a devenit aşa de expertă în corupţie în România fără să ştie nici alfabetul, că am cedat propunerii Polirom de a traduce în română cartea mea de la Cambridge University Press, A Quest for Good Governance, cu titlul românesc Cum au scăpat alte ţări de corupţie. Capitolul 2, Diagnostic şi măsurătoare, e o introducere în materia indicatorilor de percepţie ai corupţiei, şi cartea a apărut ieri. Ca atare, dacă e cineva interesat pe fond de lucrurile astea, vă rog citiţi mai mult acolo.

Controlul corupţiei al Băncii Mondiale este creat din diferite surse care evaluează ţările pentru risc, în general analişti bancari şi oameni de afaceri, ca în sondajul Forumului Economic Mondial, care e printre cele mai bune. Notele acordate de aceste surse (care sunt evaluări netransparente şi subiective, de asta se numesc date subiective sau indicatori de percepţie) sunt apoi normalizate (adică proiectate pe o scală similară (unii fiind de la 1 la 7 iniţial, sau de la 0 la 1 etc.). Din ele se extrage un component principal prin analiză factorială, adică se extrage ce au ei în comun mai mult, şi se crează o scală nouă care foloseşte doar valorile din component. Aceasta e de la -2.5 la plus 2.5 cu 0 la mijloc (Bertelsmann sau eu o recodăm de la 1 la 10, caz în care 0 e cinci), şi evoluţia unei ţări trebuie judecată mai ales pe baza acestui scor, pentru că fiecare ţară evoluează sau involuează în raport cu ea însăşi. Pentru a compara mai uşor o ţară cu altele, Daniel Kaufmann, autorul acestei metodologii, face şi o ierarhie a ţărilor, care e proiectată pe o scară de la 0 la 100. Cu alte cuvinte, poţi vedea dacă o ţară e în treimea de sus, de mijloc sau de jos, dar dacă e să judeci în timp asta nu ajută, că eu pot să ajung mai pe la mijloc fără să mă mişc dacă două alte ţări (să zicem, Ungaria şi Polonia) coboară în acest răstimp.

Pentru că sursele pot uneori diferi (unii cred că o ţară s-a schimbat mai mult, alţii mai puţin) şi componentul principal, care nu e o medie aritmetică simplă, nu e de la an la an la fel de consistent Kaufmann face un test t al scorurilor pentru a vedea cît de semnificative sunt aceste diferenţe. Acesta e intervalul de încredere sau eroarea standard, care măsoară practic diferenţa dintre sursele scorului agregat. Şi asta e principala calitate a acestui indicator faţă de Indicele Percepţiei Corupţiei al Trasparency International, care e o medie, din aceleaşi surse originare, dar fără o rată de eroare.

Dacă o schimbare cade în interiorul erorii standard, ea e considerată nesemnificativă. Din acest motiv, din 1996 de cînd există aceşti indicatori, controlul corupţiei a stagnat în medie pe toate continentele, fără schimbări semnificative. Georgia a furnizat cea mai mare schimbare globală, între timp atenuată, iar în Europa după criză analiştii au dat note mai proaste Greciei (pentru corupţia care era de fapt dinainte), dar schimbările sunt sub rata de eroare. Pe graficele generate automat de situl Băncii Mondiale acest fapt e indicat prin linii negre care reprezintă eroarea standard. Unde liniile se suprapun, schimbarea între dimensiunea scorurilor de la an la an nu e semnificativă. Mai jos vedeţi graficele de la Statul de Drept şi Controlul Corupţiei, care arată, ce să facem, că nu ne-am schimbat semnificativ în ultimii douăzeci de ani, ce să mai vorbim de zece, douăzeci sau treizeci la sută, cifre integral fantasmagorice. Scorul Controlului Corupţiei a urcat puţin, de la -0.45 la 0 (adică exact la jumătatea scalei, deci la cinci), iar cel al statului de drept de la -0.02 la 0.30. Chiar dacă nu luăm în considerare rata de eroare (deşi nu e indicat), se vede că şi schimbarea absolută, şi cea relativă sunt sub jumătate de punct, deci sub zece la sută pe scala -2.5-+2.5. Cum spre deosebire de ambasadorul menţionat eu mi-am petrecut ani în tribunale luptînd cu corupţia asta, şi alţi ani în presă, pe scurt, 26 de ani din viaţă, nu mă bucură cifrele astea, dar sunt astea şi nu altele.

Partea bună e că am dezvoltat o nouă generaţie de indicatori între timp care să fie mai sensibili la schimbare tocmai pentru că multe ţări luptau în întuneric, ca şi noi, cu asemenea indicatori care nu doar că nu se schimbă, dar nu ştii ce e bun şi ce e rău în ce faci. Numărul special dintr-un jurnal ştiinţific international pe tema măsurătorii corupţiei şi a noii generaţii de indicatori îl puteţi citi aici şi aici.

Totodată, ambasadorul a vorbit şi despre topul Transparency International: „România a urcat 30 de locuri în top. S-a îmbunătăţit şi a urcat 30 de locuri. Cred că mai sunt două sau trei ţări care au avut un asemenea parcurs. Aceasta este o cuantificare a îmbunătăţirilor substanţiale în ceea ce priveşte lupta anticorupţie în România şi întărirea statului de drept“.

După cum se poate afla chiar din pagina Transparency International, metodologia acestui scor nu permite deloc comparaţiile în timp, doar între ţări în acelaşi moment în timp. După 2012, cînd a fost schimbată, a existat speranţa că se va putea folosi şi în timp, numai că de atunci încoace au apărut greşeli de calculare a mediilor, vedeţi erata publicată recent de TI. Deci nici vorbă să comparăm România pe 20 de ani în scorul TI, dimpotrivă, îţi poţi da seama că e ceva în neregulă cu scorul dacă vezi că Bielorusia, o autocraţie deasupra legii, ar fi făcut progrese de patru ori mai mari ca România în controlul corupţiei în ultimul an. Din păcate, ambasadorul nu a ajuns şi la asta, sau poate se lămurea.

Diplomatul a subliniat îngrijorarea Statelor Unite ale Americii cu privire la propunerile de modificare a legilor Justiţiei, despre care ar aprecia că ar da justiţia înapoi.

Cu asta aş putea fi de acord. Nu sunt însă de acord că ambasadorul SUA are vreo idee unde e justiţia acum, din asemenea citate. Pe de o parte pentru că pare complet dezinformat, în stilul cunoscut al intervenţionismului american, o combinaţie de voluntarism şi incompetenţă, care a dus în locuri ca Afganistan la creşterea corupţiei, nu la scăderea ei, după intervenţia internaţională, alimentat de un staff furnizat probabil de serviciile secrete româneşti, care pe vremuri plasau un om-doi în staff şi la mese, dar acum au ajuns să elimine pe oricine nu e plasat de ei, cu preţul unor asemenea gafe. În al doilea rînd, pentru că numai în experienţa mea, care am avut de a face cu toţi precedenţii ambasadori americani, şi şefii lor de la Departamentul de Stat, am văzut şi oameni buni, care au ajutat enorm, şi oameni corupţi, care au lobat şi la mine pentru Bechtel, nu doar la guvern, fără jenă, sau au plecat din ambasadă să lucreze la corupţi români în timp ce ţineau discursuri anticorupţie. Nu e adecvat, cît nu lămureşti asemenea aspecte, să te amesteci aşa de tare într-o ţară în care înţelegi aşa de puţin încît nu îţi pui întrebarea cum de la votul decisiv în CSM, procurorii, cei constituţional subordonaţi guvernului votează contra propunerii guvernului, iar judecătorii, care sunt cei mai independenţi, votează mai aproape de guvern? Dacă nu reuşeşti nici să îţi pui asemenea întrebare, darămite să bănuieşti de unde pot veni răspunsurile, şi cît de complexe sunt, cel mai înţelept e să nu te bagi, că rişti să faci mai mult rău decît bine.

Puteţi comenta acest text pe România Curată