Ce învăţăm din fuga la mânăstire a unui adolescent

Înţeleptul învaţă şi din greşeli, părinţii uneori de la copii, dar cel nepriceput nici dacă i se spune în faţă. După consumarea comercială a cazului Iuliei, e cazul să vedem ce a funcţionat şi ce nu, spre binele tuturor. Dar şi mai important este să aplicăm. Altfel, suntem sortiţi pieirii.

Când şi când, societatea românească este străbătută de câte un fior mediatic pe teme profunde ale vieţii. Maidanezi, avioane prăbuşite greu de găsit, chestiuni politice sau, recent, teme cu substrat religios (da, religia şi mai ales scandalul religios fac audienţă). După o primă fază de consum comercial, în care presa încearcă să afle date, urmează faza comentariilor (mai nou se dă cu părerea înainte de aflarea tuturor datelor). Urmează apoi nelipsita legătură cu politicul (aştept ziua când presa îşi va recunoaşte orientările politice, dacă tot s-a vorbit de spovedanie), după care fiorul dispare, fie prin “tradiţionala batistă pe ţambal”, fie este înlocuit de altul. Rar vezi şi finalul logic: ce învăţăm pentru mai departe, care este folosul păţaniei?!

În cazul Iuliei, am auzit multe sfaturi şi recomandări de la înţelepţii „omni-analişti” ai neamului, care se pricep la religie tot atât de bine ca şi la aviaţie. Dar mai nimeni nu a spus: noi ce am putea învăţa de la Iulia?

1. Forţa motivaţională a credinţei religioase este imensă (cred că de neegalat). Nu discut aici despre farisei sau demagogi. Pentru omul preocupat spiritual, religia mută şi munţii la nevoie, fiind motorul faptelor vieţii. Am mai spus-o: nu există om indiferent religios, pentru că nu există om fără valori sufleteşti. Fie crede că există o divinitate, fie crede că nu există, la un moment dat omul ajunge la un moment de alegere, funcţie de care merge mai departe în viaţă. Religia nu ţine de îndoctrinare, ci de alegere. De aceea, cred că ar fi o eroare damnarea religiei sau scoaterea ei din şcoli, pentru simplul motiv că va creşte riscul de extremism religios, deoarece dispare autenticitatea şi apare bunul plac. În fapt, acesta este şi motivul pentru care Iulia a plecat de acasă: idei religioase nefireşti,atât pentru vârsta ei,cât şi pentru conţinutul lor. Dar cine să-l priceapă....deontologii neamului au treabă cu religia, nu cu devierile religioase, cum ar fost normal. E ca şi cum ai acuza medicina pentru că există boli sau malpraxis.

2.Lipsa de cunoştinţe religioase elementare este un somn al raţiunii care naşte monştri. 50 ani de comunism ateist şi 25 ani de capitalism mercantil şi fariseic au dus la un nivel dezastruos de minime cunoştinţe religioase. Nu te poate obliga nimeni să practici o credinţă religioasă, dar a vorbi despre ea fără a cunoaşte chestiuni elementare este cumplit. Când un teolog precum Radu Preda sau un intelectual precum Andrei Pleşu comentează chestiuni bisericeşti, le acorzi atenţie pentru că au serioase cunoştinţe în domeniu. Dar când vezi liberii cugetători că falsează pe teme religioase inutile, te întrebi dacă au pus vreodată mâna pe alte cărţi decât cele contra religiei, de unde probabil îşi extrag ideile confuze. Domnilor, înainte de a critica, e de folos a studia! Nu mai pun la socoteală că sunt şi absolvenţi de teologie, preoţi şi călugări care mai dau dovadă de habotnicie, confuzie sau extremism religios. De pildă, confuzia distribuită chiar pe Internet că protocolul www are de-a face cu apocalipticul 666. Desigur, Internetul poate deveni unealta unei dictaturi. Dar protocolul „www” în sine este doar o unealtă, nicidecum un „compromis”. Lacunele tehnologice nu pot hrăni virtuţile teologice.

3. Mânăstirile nu-s poliţie, procuratură sau instanţe de judecată. Isteria acuzelor la adresa duhovnicului şi apoi a stareţului de la Sihăstria Rarău este pur şi simplu contrazisă de reîntoarcerea Iuliei cu tatăl şi cu poliţiştii la mânăstire. Iată cum dragostea şi comuniunea creştină poate părea nebunie pentru Hristos în ochii legaliştilor, a celor ce trăiesc doar după literă  şi nu în duh. Tactul pastoral de care a dat dovadă stareţul a avut ca rezultat exact ceea nu sunt în stare să vadă contestatarii: întoarcerea de bunăvoie şi nu cu forţa a Iuliei acasă. Dorinţa de a da imediat fata pe mâna poliţiei poate fi justificată din perspectiva că orice părinte îşi vrea imediat copilul întors acasă. Dar contează şi perspectiva copilului: starea în care se întoarce. Sunt convins că stareţul s-a gândit mai întâi la ce este în sufletul celei ce-i bătuse în poartă, apoi la părinţi. Fugarii nu erau părinţii, ci Iulia, aşa că ea conta înaintea tuturor. Este important cum întorci pe cineva acasă: numai cu trupul sau şi cu sufletul?! Cum să pui în braţele poliţiei un copil care fuge de autoritatea bunicii, părinţilor şi chiar a duhovnicului de la care căuta lămuriri? Ar fi însemnat să o distrugi interior, să se simtă trădată chiar de către cei în care sufletul ei, crud şi răvăşit, investise încredere. Dar noi, cei maturi, ne mutilăm sufleteşte copiii atunci când ne încăpăţânăm să credem că ei trebuie trataţi ca nişte adulţi, uitând delicateţea lor sufletească. De pildă, recent, am prohodit o mamă tânără, care a lăsat în urmă un soţ iubitor şi un copil nevinovat, la doar 9 ani. M-a îngrozit insistenţa unor „rude binevoitoare” de a aduce copilul să-şi vadă mama în sicriu, probabil doar pentru a mai avea ce comenta la priveghi (unde nu ar trebui să comentăm, ci să ne rugăm pentru cel plecat). Le-am interzis să comită o asemenea gafă, o pentru a evita o tragedie, amprentând memoria copilului cu o povară greu de controlat pe viitor: imaginea mamei moarte în sicriu. Este o eroare majoră ca adulţii să ia decizii pentru copii, fără să îşi pună problema acestei amprentări sufleteşti.

4. Lipsa coeziunii şi a conlucrării dintre diverşi parteneri sociali bulversează copiii. Nu înţeleg de ce mai toată lumea se întreabă unde ducem mai întâi copilul când are probleme sau cine să ne educe mai întâi copilul: părinţi, şcoala, duhovnicul etc. Asta este o dovadă a fragmentării periculoase a societăţii. Fiecare componentă a ei contează, cum tot aşa, fiecare organ al trupului nostru contează. Este greşit a încredinţa formarea şi rezolvarea problemelor copilăriei doar unei componente, care are doar un specific şi doar anumite competenţe. Părinţii sunt baza dar nu pot fi deodată nici profesori, poliţişti, psihologi şi duhovnici. Plus că, atunci când aceste componente sunt puse artificial în contradicţie, mi se pare că îl condamnăm pe copil la haos, el neavând capacitatea să decidă singur binele şi răul, cum aud la unii visători, chiar de prin Parlament. Ca exemplu, să luăm duhovnicul şi psihologul/psihiatrul. Or fi având ei câteva puncte comune, legate de zona sufletească, dar ariile de competenţă sunt foarte diferite. Nu duc un copil care are tulburări de comportament la duhovnic (ferice de duhovnicii care au smerenia de a recunoaşte locul psihologului/psihiatrului în societate), şi nici nu îndrum copilul la psiholog/psihiatru doar pentru că vrea să ştie ce este religia, sectele, Evanghelia, Învierea, mântuirea, Apocalipsa etc. (ferice de psihologii/psihiatrii care lasă loc duhovnicului în societate şi nu se cred zei). Asta ar mai lipsi: ca psihiatria să pună diagnostic nebuniei frumoase pentru Hristos.

Apropos....paranteză.

Poate că ar trebui să ne preocupe mai des modul în care societatea noastră comercializată şi consumistă ne afectează copiii. N-am văzut pe nimeni preocupat de efectul pe care apocalipsele televizate sau imaginile pornografice/sexualizate (afişate provocator chiar şi în rafturile mall-urilor) îl au asupra copiilor. Nici n-am văzut mari dezbateri naţionale pentru cei 25 de copii dispăruţi actualmente fără urmă, în România, doar câteva ştiri contextuale. Icoanele din şcoli cică ar fi îndoctrinare, dar nu şi sexualitatea, violenţa, indolenţa şi mercantilismul care bântuie liber printre noi. Dacă Iulia fugea cu un iubit nu cred că se făcea atâta zarvă. Dar, religia vinde şi deranjează deopotrivă...În fine, ce rost mai are să întreb de ce a fost răstignit Hristos, dacă şi astăzi tindem să facem la fel?

Închid paranteza....

În fapt, copiii sunt cel mai bun barometru social. Îi avem aşa cum îi creştem, iar când ei comit o greşeală responsabilitatea aparţine şi celor ce îi tratează greşit: fie ca adulţi, fie ca elemente de persuasiune comercială sau ideologică. Uităm prea des că toţi am fost copii şi purtăm cu noi amprentele copilăriei. Riscul cel mare este însă ca, comportându-ne aşa, să urâţim iremediabil copilăria.

5. Discreţia a fost demult ucisă de presiunea mediatică a nevoii de rating. Am impresia că profesionalismul jurnalistic nu mai constă în echidistanţa dezbaterilor, în imparţialitatea ştirilor sau în protecţia vieţii private. Dimpotrivă, aruncatul asupra victimei, invadarea vieţii private, partizanatul (de orice natură), stârnirea emoţională şi presupunerile nedocumentate par a fi în desfăşurătorul presei de azi. Efectele sunt nebănuit de distructive: manipularea opiniilor, crearea de duşmani sociali imaginari, crearea tensiunilor între diverşi parteneri sociali. De pildă, mă gândesc cum va reacţiona Iulia când mai toată lumea îi va zice: am auzit ce-ai făcut, când, de fapt, ceea ce a făcut Iulia este infim pe lângă câte s-au spus că ar fi făcut. Oare câte explicaţii vor trebui să ofere Iulia şi cei din jurul ei, pentru a lămuri erorile spuse şi scrise. Amintesc doar una: hainele monahale în care ar fi fost îmbrăcată. Teoria conspiraţiei bâzâie şi acum că fata a fost sechestrată la mănăstire şi îmbrăcată forţat, după care, când situaţia a luat proporţii, au dus-o repede la gară, au schimbat-o chiar în gară (de ce n-ar fi făcut-o tot la mănăstire) şi au suit-o în tren. Oricum, visez intens la ziua când “analiştii” şi “jurnaliştii” îşi vor cere scuze pentru erorile săvârşite. Va fi primul semn că sunt sinceri, atât cu ei înşişi, dar şi cu noi; că au capacitatea de a se analiza singuri, nu doar pe alţii. Sau că fac ceea ce fac din dragoste pentru societate, nu din interes publicitar.

La final, sper că mai suntem în stare să înţelegem tragediile pe care noi, maturii, le provocăm copiilor, prin propriile erori.  Cu cât vom continua să tratăm copiii ca pe nişte adulţi mai mici, riscul de fugă sau dispariţie al copiilor va fi şi mai mare. Ar trebui ca toţi cei care am comentat public şi eronat despre Iulia să îngenunchem în faţa ei, s-o îmbrăţişăm şi să îi cerem iertare. Eu unul mă simt vinovat pentru opinia că ar fi plecat spre secte sau grupări religioase extremiste, deşi motive erau (site-uri extremiste).

Dar rămân cu (nefericita) bănuială că mulţi nu vor învăţa nimic din fuga şi reîntoarcerea Iuliei la mânăstire, ca şi din alte situaţii intens dezbătute (copii ucişi de maidanezi, avioane prăbuşite etc.) ci, dimpotrivă, le vor folosi doar ca arme de atac în războaiele lor personale.

PS. Reconstituirea poliţiştilor arata că, practic, stareţul a tăinuit-o pe fată două zile. Fapta va întări cuvântul “ochiul rău vede rău, ochiul bun vede bine”. Vom avea de ales între un stareţ perfid sau unul ocrotitor. Eu rămân la cele scrise în text, pentru că lămurirea unui om durează cât e nevoie.