Cât de mult semănăm cu ucrainenii

Reşedinţa lui Vicktor Ianukovich, luată cu asalt de cetăţeni        FOTO zyalt.livejournal.com

Privind imaginile de la reşedinţa luxoasă a preşedintelui, transmise de presa internaţională după fuga lui Viktor Ianukovici din Kiev, mi-am amintit de revoluţionarii români care, în 1989, intraseră într-o reşedinţă a lui Nicolae Ceauşescu. Aceleaşi mirări, aceleaşi robinete „din aur“, maşini şi alte bogăţii „occidentale“.

Deschiderea uşii poporului pentru a vedea luxul în care în care trăieşte un dictator a fost speculat şi la noi, şi la ucraineni, în orele care au urmat fugii celui pe care oamenii îl urau.

Ca o paranteză, şi în democraţie poporul vrea să vadă luxul în care se lăfăie cei puternici. Amintiţi-vă de Referendumul de destituire a lui Traian Băsescu din 2012 şi deschiderea uşilor Vilei de protocol „Dante“, locul în care se scălda preşedintele României. Prin „Ziua porţilor deschise“ Victor Ponta specula, în acele zile, aceeaşi dorinţă a cetăţenilor care se cred asupriţi de conducătorii trăitori  în lux, au piscină şi saună sau grădină cu păuni şi un garaj de maşini vechi. Un truc ieftin de zgândărit sindromul săracului, care merge la sigur. Acesta, omul de rând, pus în faţa unor încăperi mari, mobilate mai bine decât apartamentul de-acasă, se revoltă cu furie şi povesteşte vecinilor înflorind ceea ce a văzut tocmai pentru a-şi scuza frustrarea că el n-are pentru că i-a furat tot conducătorul, asupritorul.

De ce seamănă atât de mult aceste scene, m-am întrebat, convins fiind că de fapt nu prea avem multe în comun cu ţara vecină. M-am tot întrebat până când mi-am amintit de o vizită în Ucraina pe care am făcut-o în 2006, când ne apropiam de aderarea ţării noaste la Uniunea Europeană. Am plecat atunci cu trenul prin Vicşani, iar la întoarcere mi-am intitulat reportajul „Călătorie peste o nouă Cortină de fier“. Azi, mai mult ca oricând, găsesc acest titlu premonitoriu.

Până la această călătorie am crezut că odată trecută graniţa ucraineană voi găsi acolo o altă lume, total diferită de cea românească. Am greşit. Încă de la prima oprire m-am trezit la uşa vagonului cu bunicuţe ucrainence care strigau „kartioşka“! „kartioşka“! Vindeau chiroşti cu cartofi, nişte colţunaşi care se fac şi în Moldova noastră, cu un gust pe care-l ştiam din copilărie. Tot drumul, incluzând vizitele din Kiev, am avut un sentiment de „acasă“ pe care e greu să-l povesteşti. La un moment dat, când mă aflam pe lângă Cernobîl, am intrat în câteva case dintr-un sat. Eram la sute de kilometri de România, dar interiorul acelor case bătrâneşti semăna izbitor cu cele de-acasă. Aceleaşi icoane, candele, covoraşe, carpete şi sobe, aceeaşi sărăcie şi aceeaşi mâncare. Doar că gazdele vorbeau altă limbă. Un detaliu care, iată, nu ne împiedică să semănăm mai mult decât credem.