Alina Mungiu-Pippidi: Frînghia tăiată. La moartea lui Lucian Pintilie

Lucian Pintilie mă oprise să îmi vorbească despre acoperişul mansardei lui de la Paris şi cerurile pe care le vedea de acolo, cerurile atlantice, schimbătoare, prevestitoare, care te convocau, te invadau, te înspăimîntau şi te locuiau la toate orele şi la toate zilele, pregătindu-te în propria ta casă de pasul final.

L-am văzut ultima oară pe Lucian Pintilie ultima dată acum zece ani, la Cotroceni, la o recepţie dată de Traian Băsescu, faimoasă pentru că opozantul anticomunist Vasile Paraschiv a dat înapoi decoraţia primită, sub privirile îngrozite ale altor decoraţi, mai ales actori faimoşi ai tinereţii mele, care primiseră cu stoicism decoraţii şi de la Ceauşescu - vorba lui Băsescu, decoraţia v-o dă ţara - şi nu le venea să creadă că asemenea scenă se petrece, cu adevărat şi neregizată, în faţa noastră, a tuturor. Cît lumea s-a repezit să-l consoleze pe preşedinte, eu am fugit după dl. Paraschiv. Iar la întoarcere, în capul scării, am văzut că mă urmărise cineva cu privirea şi mă aştepta acolo. Era Lucian Pintilie.

Relaţiile mele cu regizorul care însemna pentru noi libertatea culturală, că anul 1990 a stat sub semnul filmelor lui interzise, care au aterizat peste noi în 1990 ca o ploaie de aur, a Reconstituirii şi a Balanţei şi a capodoperei De ce trag clopotele, Mitică? - au fost întotdeauna privilegiate. Ca şi Liviu Ciulei sau Andrei Şerban, Pintilie m-a sunat într-o zi. A vrut să ecranizeze Evangheliştii - a tradus-o în franceză, mai tîrziu s-a publicat o versiune franceză, era cea comandată de el. A fost pasionat să ecranizeze Moartea lui Ariel - e vorba de mici piese scrise mine între anii 1992 şi 1994, s-a luptat să obţină drepturi şi finanţări. Se pare că nu a avut noroc - eu nu am făcut niciodată nimic, că nu am considerat niciodată că trebuie să mişc vreun deget ca să fiu publicată, jucată sau orice altceva, mi s-a părut totdeauna destul că am scris ce am scris, deşi îmi dădeam seama ce mare privilegiu ar fi să lucrăm împreună. Eram, de altfel, o mare admiratoare nu doar a lui ca regizor de film, ci şi de teatru, şi de autor de proză - scenariile din volumul Balanţa, mai ales adaptarea Duelului lui Cehov, care m-a inspirat pentru două aventuri existenţiale în Caucaz pe care le-am trăit mai tîrziu, sunt capodopere. Pintilie nu era un intuitiv, ca mulţi din tinerii lui discipoli, care fac film cum au învăţat asistîndu-l pe el, aşa cum înveţi să fii bucătar stînd lîngă un maestru, era un intelectual, ca şi Milos Forman, avea o formaţie culturală solidă, care se vede în montările lui de teatru, în alegerea textelor. Persecutat în România, apoi glorificat după 1990, cu o splendidă carieră la Paris, în precedentele două decenii dinainte de căderea zidului, nu a ajuns niciodată la o recunoaştere aşa de mare ca unii din elevii lui de azi. Cu toate astea, are Ana Blandiana dreptate că ei descind din el toţi, într-o măsură mai mică sau mai mare. Mi-e teamă doar că rafinamentul cutural din De ce trag clopotele, Mitică? e şi mai greu de înţeles decît tuşele dure din fimul românesc neorealist de azi şi de asta fiecare licean ar trebui să vadă filmul şi să îl discute cu profesorii şi colegii lui. La fiecare zece ani, acest film trebuie revăzut şi ar trebui să fie filmul Centenarului pentru poporul care mereu se spînzură cu frînghia proprie, din greşeală, desigur. Că nu ştie a deosebi binele de rău.

Pintilie mă aştepta în capul scării, dar ştia deja ce îmi spusese Vasile Paraschiv şi între noi nu a mai fost vorba de subiect. Şi despre generaţia tînără doar două cuvinte bune - Cornel Porumboiu şi frate-meu, cu afecţiune părintească, o vorbă de mustrare blîndă că nu mai scriu literatură, dar nu din cale afară, ştia succesele mele în alte domenii şi nu era omul să dea lecţii cuiva. Ideea că ar fi putut suferi că nu luase el marile premii de la Cannes, iar privilegiul revenise urmaşilor, era de neconceput pentru el. Era un om cu totul împlinit, fără nicio nevoie de premii. Şi nici despre o meschină tentativă de demascare a lui pe acte CNSAS nu am vorbit, făcută de obişnuiţii securişti care, profitînd de eşecul temeinic al transparenţei arhivelor, se ocupă să demaşte pe disidenţii şi modelele rezistenţei noastre culturale (el şi Johnny Răducanu au fost demascaţi odată) şi nu pe colaboratori. Ştia perfect că nu dădusem doi bani pe relevaţia aceea şi, deci, nu aveam de ce să ne pierdem vremea noi doi cu asemenea subiecte triviale.

Nu. Lucian Pintilie mă oprise să îmi vorbească despre acoperişul mansardei lui de la Paris şi cerurile pe care le vedea de acolo, cerurile atlantice, schimbătoare, prevestitoare, care te convocau, te invadau, te înspăimîntau şi te locuiau la toate orele şi la toate zilele, pregătindu-te în propria ta casă de pasul final. Mi-a comunicat, în minute de izolare superbă faţă de lumea din jurul nostru, o lume a puterii, a aspiraţiei, a plănuirii, a parvenirii şi a multor trăiri de acest gen, că e pregătit. Am simţit încă o dată, după ghinionul sub care a stat relaţia noastră, că se deschide din nou uşa privilegiului, că sunt aleasă pentru comunicarea asta, că mi se spune cum se face şi cum se întîmplă.

De asta, cînd l-am auzit pe frate-meu acum cîteva luni povestind ceva foarte material din existenţa de după a lui Lucian Pintilie la Bucureşti şi mi-am dat seama că a supravieţuit zece ani acelei povestiri, la Bucureşti, nu la Paris, am refuzat să cred şi nu cred nici acum. Eu ştiu cînd a plecat el, şi cum. Restul sînt detalii. Muritorii nu văd decît frînghia, dar eu ştiu că el o tăiase deja.

Îi puteţi trimite comentariile dvs. autorului pe romaniacurata.ro