În 2018, România va trece pentru prima dată în istoria sa pragul de 10.000 € venit pe cap de locuitor, promovând astfel în categoria ţărilor cu venituri medii; totodată, fiecare român are în termeni reali de două ori mai mult venit faţă de anul 2000, anul în care România a fost invitată să adere la Uniunea Europeană (UE). Cu toate acestea, din cauza politicii conflictuale, a corupţiei persistente şi a creşterii inegalităţii majoritatea românilor susţin în mod constant în sondajele de opinie că ţara se îndreaptă în direcţia greşită (75% în contrast cu doar 17% care consideră că direcţia este corectă) .

Transparenţa a crescut, şi corupţia în domeniul achiziţiilor publice a scăzut cu circa 25% în ultimii zece ani, arată raportul, care a găsit însă o capacitate administrativă redusă, cu doar jumătate din autorităţile de stat capabile să raporteze asupra activităţii lor proprii în fiecare an, şi doar un sfert capabile de o raportare substanţială. Această capacitate redusă e responsabila de slaba absorbţie şi impact a fondurilor europene, ca şi de faptul că încasările bugetare ale României continuă să fie, alături de Bulgaria, cele mai slabe din România, la sub şaizeci la sută faţă de media europeană. Principalele cauze sunt politizarea şi slaba calitate a administraţiei, se arată în raport.

Recomandarea centrală a acestui raport – şi avertismentul său – este că în absenţa unei deplasări a accentului pe prevenirea corupţiei îşi întărire a capacităţii administrative n loc de numai reprimarea ei, campania anticorupţie din România va eşua. Acţiunile DNA sunt instrumentalizate politic şi de către media, după ce au avut interacţiuni necuvenite cu serviciile de informaţii, exagerate în mass media de diferite interese şi erau oricum insuficiente faţă de amploarea problemei. Regulile jocului pot fi schimbate doar prin politici agreate bipartizan unde eliminarea corupţiei este un obiectiv secundar, dar indispensabil, de exemplu o creştere a calităţii serviciilor publice, a eficienţei achiziţiilor publice sau a predictibilităţii investiţiilor pe termen lung. Desigur, aceste obiective nu se pot realiza fără o implicare guvernamentală, care a fost slabă şi inconstantă până în prezent.

Cele cinci recomandări ale raportului sunt următoarele:

1. Depolitizarea birocraţiei şi reconstruirea unui sistem pe bază de merit

Sume importante sunt alocate programelor de asistenţă tehnică ale instituţiilor internaţionale pentru dezvoltarea legilor cadru (ex: Legea salarizării nr. 285/2010) sau pentru dezvoltarea unor sisteme de recrutare, monitorizare şi evaluare a funcţionarilor publici (vezi noul program al Băncii Mondiale în curs de implementare). Aceste programe de reformă structurală nu sunt însă „digerate” de instituţiile vizate. Efectele lor sunt de cele mai multe ori limitate, dacă nu inexistente. Ca un tratament luat pe sărite, nu au cum să îţi producă efectele scontate. Ce s-a dovedit a funcţiona în ultimii ani însă este schimbarea unor proceduri în sensul transparentizării decizionale şi recrutării obiective a personalului. Mai mult decât atât, nevoia de competenţe specifice, mai ales în ceea ce priveşte fondurile europene, a condus la integrarea specialiştilor. În buclă pozitivă, implementarea proiectelor europene a generat şi dezvoltarea unor abordări şi proceduri instituţionale mai eficiente. Raportul consideră că a fost un lucru bun creşterea salarizării în administraţie.

2. Implementarea reală a legii guvernanţei corporative, la ora aceasta ameninţată după ce oricum fusese implementată doar parţial.

3. Raţionalizarea investiţiei publice

În ciuda creşterii ei spectaculoase, România are prea multe elemente din modelul grecesc intrat în istorie sub denumirea anecdotică „from boom to bust”, adică de la înflorire direct în faliment. Discreţionalitatea investiţiilor publice, cu lipsa de predictabilitate, transparenţă şi permanentă negociere sapă la temelia oricărei perspective de dezvoltare durabilă. Aşa cum este de altfel recomandat de către unele direcţii generale europene (Muncă, Regio) şi a început să fie implementat în Polonia, România are nevoie de un plan fix de investiţii pentru dezvoltare, negociat cu toţi actorii sociali şi regionali, incluzând toate fondurile naţionale şi europene (mai puţin cele private, care sunt incerte), pentru zece ani minimum. Proasta guvernare duce la ineficienţa investiţiei publice, o problemă chiar mai mare în România decât subfinanţarea acestora şi care poate fi mult mai uşor rezolvată.

4. Mai multă putere cetăţeanului consumator, prin crearea unor mecanisme mai rapide şi regulate de evaluare a serviciilor publice de către cei care plătesc pentru ele.

5. Europenizarea reformei instituţiilor de control, protejarea instituţiilor performante

România trebuie să reformeze Curtea de Conturi, Fiscul şi un număr de instituţii de control care funcţionează suboptimal, deşi au resurse şi personal de bună calitate. Fondurile europene de asistenţă tehnică trebuie folosite în acest scop şi nu pe studii de fezabilitate, ci pentru a angaja direct în puncte cheie cu mandat de evaluare şi reorganizare manageri performanţi din state membre mai avansate. Nu este nevoie de împrumuturi de la Banca Mondială pentru a reforma Fiscul, în condiţiile în care avem fonduri europene ineficient cheltuite în programe pentru capacitate administrativă sau asistenţă tehnică. Condiţia este însă renunţarea la naţionalismul păgubos şi deschiderea spre restul Europei. Dacă în 25 de ani nu am reuşit să reformăm Fiscul, de ce să nu solicităm ajutor de la instituţii performante din alte ţări membre? Sau mai încercăm 25 de ani?

În acelaşi sens, deşi nu există instituţie perfectă, este deplasat accentul exclusiv pe reforma DNA, ANI sau a CC în condiţiile în care aceste instituţii sunt cele care înregistrează performanţe. Desigur că DNA trebuie să devină mai transparentă şi mai imparţială, dar CCR conduce deja în această direcţie, iar mandatele şefilor DNA sunt destul de scurte pentru controlul lor.