Demontaţi tramvaiul 36, aruncaţi-i maţele în lacul Tei
0Nişte barbari ciudaţi, cu fulare înfăşurate în jurul feţelor, ies la vânătoare în fiecare după-amiază în zona Pipera, la marginea Bucureştiului. Ei pândesc tramvaiul 36 ca pe un animal mare, pe care speră să-l eviscereze şi să mănânce din el în toată iarna care vine. 36-le e salvarea lor.
În zilele în care te grăbeşti să ajungi undeva, tramvaiele vin mai greu în Bucureşti. E ca şi cum ar comunica telepatic cu tine, împotriva ta, iar în aceleaşi zile traficul din oraş se sincronizează, mă rog, în sensul în care nimic nu mişcă, totul e numai nervi, înjurături şi claxoane. Într-o zi oarecare de miercuri tramvaiul 36 şi-a depăşit orice aşteptări. Tu şi alţi oameni înfriguraţi l-aţi invocat la marginea Bucureştiului timp de o oră şi cinci minute pe ceas, perioadă în care au trecut, de altfel, multe alte tramvaie.
Dar cei care circulă frecvent cu 36-le ştiu că nu trebuie să se bucure prea tare când apare o lumină la orizont. Sigur nu e tramvaiul de care ai nevoie. A aştepta un tramvai pentru o oră nu pare cel mai mare coşmar dacă, desigur, a) nu te grăbeşti, b) nu stai în frig. În afara faptului că trebuia să ajungi undeva în acelaşi oraş, ceea ce nu a fost posibil în o oră şi 20 de minute, a mai fost şi locul unde aştepţi. O staţie de tramvai imaginară, de la marginea oraşului, acolo unde o ultimă perdea de copaci a fost rasă pentru a face loc autostrăzii, acolo unde vântul din pustiu pătrunde ca un nemernic, acolo unde nu există nici măcar un refugiu de rahat în care să te adăposteşti dacă plouă, ninge sau vine ursul.
Zeci de oameni întregi la cap stau pitiţi seară de seară, din noiembrie până în martie, după un zid al unei construcţii din apropiere, zid care îi mai protejează de vânt în orele de aşteptare. Unii, care nu mai găsesc loc după zid, se plimbă de colo colo, nervoşi la prima vedere. Secretul e că ei vor doar să-şi încălzească picioarele, să-şi pună sângele în mişcare, să nu moară degeraţi. E doar un mijloc de supravieţuire, pentru că nimeni nu vrea să pice, să se lichefieze şi să fie raşchetat la primăvară din „staţia“ de tramvai.
Multe lucruri neobişnuite se întâmplă în locul acesta uitat de autorităţi. Oamenii care aşeaptă cot la cot seară de seară au început să se cunoască între ei, sunt cumva fraţi de suferinţă, se salută, îşi zâmbesc îngăduitor, încearcă să-şi mai spună o vorbă bună. Între timp, alţii, cum ar fi grupurile de muncitori care merg cu 16-le, mai beau un gât de bere din pet şi mai fac o glumă, că uite, domne, vine 36, ha ha ha, te-am păcălit, treci înapoi după zid. E un microcosmos straniu din care faci parte cu forţa, asta e.
Când a venit 36, după o oră de întârziere, s-a simţit nevoia unor cetăţeni care pur şi simplu să te împingă înăuntru, să te ajute să te introduci cumva în masa de carne din care mai zăreai din loc în loc un ochi, o căciulă, o mână. Un drum de 30 de minute a durat mai apoi o altă oră, din motive care ţin de alchimia corpurilor cereşti. În plus, în fiecare staţie tramvaiul a adus câte o dezamăgire pentru călătorii care aşteptau şi ei de o viaţă sosirea, dar nu putea urca, pentru că efectiv nu aveau unde.
Cel mai bun moment dintr-o asemenea călătorie e ălă în care ajungi la destinaţie, cobori şi îţi juri că nu vei mai călători cu 36 niciodată. Iar apoi desigur o iei de la capăt a doua zi, pentru că nevoia are memoria scurtă. Fără să vrei, de ani buni eşti şi tu unul dintre barbarii care vânează tramvaie la margine de oraş în fiecare amărâtă de seară.
Se încarcă comentariile...
