Răscoalele de la 1907, cronica „ororilor inutile: 11.000 de morţi (II)

Furia ţăranilor revoltaţi a intrat in vizorul Ministerului de Interne

”Adeverul” a fost cel care, pe de o parte a lansat această cifră a victimelor represiunii şi a explicat publicului cauzele ambiguităţii ei: furtul din arhive

În numărul din 3 august 1889, ”Adeverul” constată: ”Toate zbuciumările ţării de un şir de ani încoace nu folosesc decât politicienilor. Dar aceia cari au suferit mai mult şi au folosit mai puţin au fost bieţii săteni. Cu toată răscoala la care i-a adus destrăbălata administraţie colectivistă, ei nu s-au ales decât cu număr de văduve şi orfani. Ba, ceva mai rău încă: răzvrătirea lor a făcut pe guvernul junimist să dea în mâna exploatatorilor ţăranului o armă şi mai grozavă decât cele de până acum. Într-adevăr, îndată ce o lipitoare mai mică ori mai mare de la ţară nu-şi poate satisface lăcomia şi întâmpină rezistenţă, imediat adresează administraţiilor superioare o telegramă că-i răscoală în cutare sat şi armata soseşte şi ţăranii, intimidaţi, se lasă cu totul la discreţia acelora care-i jupoaie. Majoritatea prefecţilor dă atât de puţină atenţie administraţiei comunelor rurale; primesc cu atâta nepăsare toate plângerile ce le adresează ţăranii; mai mult, unii au început să taxeze plângerile sătenilor ca acte de rebeliune, aşa încât agenţii subalterni administrativi îşi fac de cap”. ”Adeverul” denunţă public numeroase astfel de cazuri. În plus, militează pentru libertatea electorală a ţăranilor, pentru o administraţie dreaptă, cere măsuri contra proprietarilor şi arendaşilor brutali precum şi amnistierea ţăranilor condamnaţi după răscoalele din 1888.

Redactorii ”Adeverului” anchetează pretutindeni
La solicitarea mai multor învăţători şi săteni, la alegerile din 1889, Constantin Mille candidează la Colegiul III de Teleorman. În alte judeţe, s-au anunţat candidaturi independente pe care ”Adeverul” le-a susţinut din principiu, apărând ideea că ţăranii să-şi hotărască singuri candidaţii. Acest lucru nu s-a întâmplat însă în Olt, unde candidatul Bogdan-Piteşti a fost împiedicat să-şi facă propagandă. Ţăranii au fost intimidaţi şi maltrataţi. Candidatul lor este înfrânt. După alegeri, sute de ţărani merg în Slatina ca să protesteze. La intrarea în oraş, sunt întâmpinaţi de armată care trage asupra lor: 14 morţi şi 70 de răniţi ramân pe câmpul de luptă. Însuşi Mille transmite ştirea de la Craiova. Ioan C. Bacalbaşa pleacă imediat la faţa locului ca să facă o anchetă. ”Adeverul” apare în doliu şi descrie cu amănunte măcelul, apoi  încercă să convoace o întrunire publică la Bucureşti, dar demersul său este interzis din ordinul Poliţiei. Ca urmare, deschide o subscripţie în beneficiul răniţilor, al văduvelor şi orfanilor celor care au fost ucişi. Contribuie Mille alături de membrii redacţiei şi numeroşi cititori, care completează suma până la un total de 5.000 de lei. Mai mult, Mille ia decizia să-i apere pe ţăranii rebeli şi pe candidatul lor, Bogdan – Piteşti. Tot în 1889, pe fondul unei secete devastatoare, în diferite părţi ale ţării se semnalează tulburări cauzate de foamete. ”Adeverul” decide că ţăranii trebuie ajutaţi imediat şi îi cere regelui să renunţe, în acest scop, la lista sa civilă pe anul în curs. Consecinţa: ministrul de interne trimite o circulară prefecţilor prin care îi roagă să nu ceară concediu şi să se intereseze de opera instigatorilor. Redactorii şi corespondenţii ”Adeverului” anchetează pretutindeni, încercând, dacă nu le pot împiedica, să reducă proporţiile ororilor. După ”legea ţuicii”, votată de primul guvern Carp, apare o nouă serie de tulburări. Reacţia autorităţilor este promptă: în judeţul Dâmboviţa unde nu a existat o răscoală propriu-zisă, dar unde autorităţile şi-au dat seama că ţăranii ar putea să se revolte, s-a aplicat procedeul ”torturilor preventive”.

„Adeverul la sate”
După validarea lui Mille ca deputat de Teleorman, în 5 aprilie 1901 se primeşte vestea că administraţia de acolo continuă să-i maltrateze pe ţărani, fiindcă au votat împotriva stăpânirii. Mille protestează prin ”Adeverul” dar, în acelaşi timp le trimite o scrisoare deschisă ţăranilor, cerându-le să nu-şi piardă răbdarea şi să renunţe la mijloacele extreme de protest. Concomitent, scoate o gazetă specială, intitulată ”Adeverul la sate” pe care o trimite gratuit alegătorlor săi şi prin care le explică ţăranilor că modul cel mai eficient prin care pot protesta este calea strict legală. Protestele se înmulţesc însă, de la Romanaţi, la Bârca, la Segarcea, la Holboca, la Dorohoi şi Botoşani. ”Adeverul” publică articole despre fiecare caz în parte şi în comentează, atrăgând atenţia: este un pericol enorm ca ţărănimea să fie scoasă din fire!

De ce s-au răsculat ţăranii
Pe la mijlocul lui februarie 1907, ”Adeverul” primeşte ştiri alarmante despre comuna Flămânzi din judeţul Botoşani. Fierberea e gravă şi începe să se extindă în satele învecinate. Dar situaţia se află cu desăvârşire în seama jandarmilor rurali. Prefectul judeţului este convins că nu e vorba decât de o agitaţie antisemită şi că nu există motive de îngrijorare. În numărul din 28 februarie 1907, ”Adeverul” ridică problema: ”De ce s-au răsculat ţăranii? Sunt diferite cauze, în tot cazul instigaţiile joacă un rol secundar. Şi acei cari credeau că printr-o propagandă şovinistă vor face ca furtuna să se descarce asupra arendaşilor străini, vor vedea cu regret că s-au înşelat, căci mişcarea va merge pe calea pe care au împins-o, dar repede de tot se va întinde şi-i va lovi chiar pe dânşii. Aceasta tocmai pentru că mişcarea ţărănească nu e provocată numai în mod artificial, ci are adânci rădăcini sociale, aşa că dacă în aparenţă cauza ei este propagarea unui naţionalizm rău înţeles, de fapt însă cauza sunt relele organizaţiei noastre economice, sociale şi politice”.

Vânătoarea de instigatori
În Parlament, evenimentele din nordul Moldovei sunt tratate politicianist: încriminări reciproce, amânări de tot felul, promisiuni de reformă. Aşa încât, în 10 martie, ”Adeverul” constată: ”E răscoala argară în toiul ei şi în forma ei cea mai primejdioasă, căci dacă prima parte a mişcării, cea anti-semită, a fost pregătită şi s-a petrecut după program, a doua n-a fost prevăzută şi se petrece deci, fără conducere, fără vreun scop bine stabilit afară doar de acela străvechiu, al revendicării de pământ”. Urmează întinderea răscoalei din Moldova în Muntenia şi Oltenia, instalarea guvernului liberal şi marea represiune. În 13 martie, Mille face prin ”Adeverul” un apel la calm către ţărani. Dar tot ce urma să se întâmple avea să demonstreze că tăvălugul nu mai putea fi oprit. ”Adeverul” socoteşte că ororile care au urmat sunt complet inutile, le dezvăluie, solicită o anchetă severă şi pedepsirea vinovaţilor. Guvernul se vede nevoit să ordone încetarea masacrelor, însă închisorile erau deja pline de ţărani. ”Adeverul” cere eliberarea şi amnistia lor. În calitate de avocat, Constantin Mille îi apără prin instanţe, cerând şi obţinând achitări. Dar autorităţile sunt în permanentă căutare de instigatori. Unul dintre ei, V. Kogălniceanu zace în arestul preventiv din Giurgiu, dar este eliberat după ce ”Adeverul” din 27 septembrie 1907 publică actele oficiale care au demonstrat că goana după instigatori nu a fost decât o vânătoare de capete. Într-o scrisoare către Mille, V.Kogălniceanu îşi exprimă astfel recunoştinţa: ”Aţi dovedit din nou prin acest fapt, şi contrar tuturor insinuărilor şi calomniilor duşmanilor dv., că neînfricoşat, luaţi într-adevăr apărarea celor prigoniţi şi nedreptăţiţi şi că ”Adeverul” este într-adevăr un ziar democratic, gata tot-d-auna să lupte pentru cauzele mari şi sfinte ale poporului”. Curând apoi, la editura ”Adeverului” apare broşura ” 1907” semnată de I.L.Caragiale. O critică vehementă a situaţiei care, în opinia sa, nu are decât o singură soluţie: votul universal pentru ca ţăranii sa-şi poată hotărî singuri soarta. După un an de la izbucnirea răscoalei, lucrurile încep din nou să se inflameze, iar ”Adeverul” face iarăşi un apel către ţărani şi le cere să nu producă tublurări, stăruind în acelaşi timp către guvern să ia măsuri democratice şi eficiente. Reformele se votează de urgenţă, dar ”Adeverul” continuă să insiste asupra a două probleme: cea a despăgubirilor şi cea a ”ororilor inutile”. Până când generalul Averescu, ministrul de război care a ordonat reprimarea şi care a condus anchetele ulterioare, a fost destituit.

11.000 de morţi şi 34 de dosare dispărute
După înăbuşirea răscoalei, a continuat lupta pe cifrele care se refereau la numărul de morţi. Aici s-a instaurat o ceaţă totală. Din datele comunicate de primul ministru D.A.Sturza, rezultatele represiunii pentru perioada 28 martie – 5 aprilie 1907 au fost următoarele: 421 de morţi, circa 112 răniţi şi 1.751 de reţinuţi. Istoricul Markus Bauer crede că cifra oficială era de 419 persoane. În dezbaterile parlamentului cifrele variau de la câteva sute la câteva mii. Generalul Alexandru Averescu estima circa 2.000 – 2.500 de morţi, pe baza unei cercetări făcută de şeful Biroului de Statistică, Zamfir Arbore. Cifrele raportate de diplomaţii aflaţi în România atunci sunt la fel de ambigue: între 3.000 şi 5.000 (diplomaţii austrieci), între 10.000 şi 20.000 (diplomaţii francezi). Armata a avut parte de pierderi modeste: 10 morţi, 4 răniţi, 75 de soldaţi aduşi în faţa instanţelor militare, dintre care 61 au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi 14 la 5 ani de închisoare pentru revoltă. Cea mai frecventă cifră citată este însă aceea de 11.000 de victime. ”Adeverul” a fost cel care, pe de o parte a lansat-o şi, pe de altă parte, cel care a oferit publicului cauzele ambiguităţii ei. Iată ce scria Mille în ”Adeverul” din 4 martie 1909, comentând sacrificarea generalului Averescu:” E parcă o dreptate mai înaltă deaspura tuturor faptelor omeneşti. Acela care nu numai a prezidat la potolirea răscoalelor, dar le-a potolit în chip sălbatic, acela care a ordonat măcelărirea celor 11.000 de români, azi îşi ia răsplata bine-meritată”. ”Adeverul” aduce permanent noi dovezi în dosarul ororilor. Aşa încât şi alte ziare dezbat şi calculează cifra cu pricina, ajungând la acelaşi rezultat. Mai mult, alăturându-se la propunerea revistei ”Facla”, ”Adeverul” cere să se facă o anchetă a întregii prese, ca realitatea cifrelor să iasă la iveală. Ziarele de partid nu acceptă, deci ancheta eşuează. Dar curând ”Adeverul” este cel care dezvălui faptul că 34 de dosare care se referă la răscoale lipsesc din arhiva guvernului. În locul lor, putea fi găsită o simplă chitanţă, semnată de N.N. Săveanu, fostul secretar general care, înaintea plecării din guvern, luase dosarele, spre a le oferi custodiei lui Brătianu. Somat de ”Adeverul” să le restituie, Brătianu refuză categoric. În urma presiunilor publicistice, acesta susţine că le-a dat, la rândul său, în păstrarea regelui. Acestea sunt pricinile pentru care numărul românilor ucişi de români în 1907 va rămâne întotdeauna pentru propria lor istorie o mare necunoscută.

„Nenorocită ţară!”
După trei ani de la carnagiu, în ediţia de duminică, 14 martie 1910,  Mille scria cu o furie înăbuşită: „De atunci au trecut trei ani! Şi dacă astfel este numai după trei ani de la răscoale, când încă în sate şi la margine drumurilor se mai văd gropile celor împuşcaţi şi măcelăriţi, când groaznica amintire nu s-a şters încă, ce va fi mâine, mai poi, când memoria va şterge şi mai mult amintirea acestor grozave zile? Nenorocită ţară! Popor fără de noroc!”