Arhivele comunismului: scriitorul Alexandru Tâmbur, trimis din România în gulag pentru scrieri antisovietice

Basarabeanul Alexandru Tâmbur a fost arestat la Bucureşti în 1952, adus în RSS Moldovenească şi condamnat la 25 de ani de gulag. Sovieticii au cerut să fie extrădat pentru că a publicat la Bălţi, în 1938, patru broşuri în care povestea despre viaţa în „raiul“ bolşevic din URSS.

Motto: „Am pornit lupta contra Internaţionalei satanice mânat fiind de mai multe sentimente, deopotrivă de puternice: de groază şi ură pentru comunism, revoltat şi amărât de credibilitatea şi uşurinţa basarabenilor noştri, cu care ei aprobă ca bune şi adevărate toate măsurile şi ştirile răspândite de bolşevici şi, în sfârşit, de indiferenţă şi lipsa de activitate a autorităţilor noastre, cari nu dau cuvenită atenţie sifilistului acesta politico-social, care este bolşevismul, mai periculos decât ciuma ori năvălitorii sălbatici din stepele Asiei, din Evul Mediu“. (Alexandru Tâmbur, 1938)

Autorităţile sovietice nu s-au liniştit până nu s-au răzbunat pe cei care au scris despre foamete, represiuni politice, război civil, colectivizare, deportări în masă şi alte lucruri care se întâmplau în URSS. Autorii, învinuiţi de „trădare de patrie“ şi „propagandă şi agitaţie antisovietică“, erau persecutaţi şi condamnaţi. Scriitorul basarabean Alexandru Tâmbur s-a numărat printre cei care au sfidat regimul, oglindind zece ani din viaţa sa în URSS în broşurile „Povoljanca“, „Bandiţii“, „Osândiţi la moarte“ şi „Alb şi Roşu“, precum şi în câteva nuvele, publicate cu genericul „Povestire din viaţa sovietică“.

Soarta a făcut astfel ca în 1913 familia Tâmbur din satul Balatina, judeţul Bălţi, să se mute cu traiul din Basarabia în Caucazul de Nord al Imperiului Rus. Ca şi multe alte familii, a căzut pradă propagandei imperiale privind împroprietărirea cu pământ şi traiul mai bun. De fapt, a fost un truc pentru a-i deznaţionaliza pe basarabeni.

În acel an, felcerul Petru Tâmbur, împreună cu soţia Sofia şi cei doi copii: Zinovia (anul naşterii 1893) şi Alexandru (născut la 8 decembrie 1901 şi care a făcut câteva clase la Chişinău), părăsesc Basarabia şi se stabilesc cu traiul în staniţa Nijne-Bakanskaia din regiunea Krasnodar. Capul familiei acorda asistenţă medicală bolnavilor, iar soţia sa avea grijă de casă.

A TRECUT NISTRUL ÎNOT

La noul loc de trai Alexandru termină, în 1917, şcoala primară, iar apoi învaţă doi ani în Stavropol. În toamna anului 1919, se întoarce la părinţi, iar în ianuarie 1920 s-a înrolat benevol în armata lui Denikin. După trei luni de serviciu militar într-un regiment de rezervă al Armatei Albe, Tâmbur se întoarce acasă (nu a dorit să-şi urmeze colegii de regiment care, in corpore, au decis să plece peste hotare), iar peste un an se înscrie la Colegiul Caucazului de Nord.

În 1921, a fost înrolat în Armata Roşie. La demobilizare, revine la Nijne-Bakanskaia (mama sa murise în 1918). După nici două luni, în august 1923, porneşte spre Basarabia. Ajuns la Tiraspol, s-a îndreptat  spre Grigoriopol şi a trecut Nistrul înot în România (sora sa a revenit în Basarabia în 1918, iar în 1928 s-a stabilit cu traiul la Bucureşti).

Pe malul românesc al Nistrului, Tâmbur s-a prezentat la pichetul de grăniceri. După o lună de detenţie, a fost eliberat condiţionat, pe răspunderea unui verişor din satul Cuhneşti, judeţul Bălţi. Între timp, autorităţile române au continuat investigaţiile, iar în aprilie 1924 Alexandru Tâmbur a fost chemat la judecată. Pentru trecerea ilegală a frontierei, a fost condamnat la o lună de închisoare. Întrucât deja excutase termenul, a fost eliberat.

În acel an, 1924, Alexandru Tâmbur pleacă la Bucureşti, unde a lucrat la diferite uzine şi întreprinderi, aflându-se acolo până în 1932. În următorii doi ani a fost soldat în Armata Română. La solicitarea lui, în 1934 i-a fost acordată cetăţenia română. În acelaşi an revine la Bălţi şi lucrează preceptor al sfeclei de zahăr la uzina de zahăr din localitate şi la o întreprindere cu denumirea „Soia“. În aprilie 1940 pleacă la Bucureşti şi se angajează la ziarul „Gazeta Basarabiei“ (fosta sa soţie, de care divorţase în 1937, şi fiica rămân la Bălţi), unde îl găsesc evenimetele din 28 iunie, când a fost cedată Basarabia.

ARESTAREA ŞI CONDAMNAREA

După 22 iunie 1941 continuă să lucreze la „Gazeta Basarabiei“, iar între mai 1942 şi martie 1944 se află la Odesa, unde şi-a deschis un magazin de papetărie. În aprilie 1944 se refugiază în România. Fosta sa soţie şi fiica pleacă la Sibiu în acea primăvară.

Alexandu Tâmbur a fost reţinut de autorităţile române pe 25 august 1952, la comanda securităţii sovietice. La acea vreme lucra în cadrul unei expediţii geologice mixte româno-sovietice. La 4 noiembrie acelaşi an, a fost predat autorităţilor sovietice (vezi procesul-verbal), după ce anterior, la 19 septembrie 1952, ministrul Securităţii de Stat al RSSM, generalul Iosif Mordoveţ, şi procurorul general al RSSM, Osipov, au aprobat mandatul de arest eliberat pe numele lui. Ajuns la Chişinău, a fost încarcerat într-o celulă a puşcăriei Securităţii.

ACUZAT DE „TRĂDARE DE PATRIE“

Tâmbur a fost arestat în baza unei anchete efectuate de organele securităţii sovietice, care au constatat că a fugit din URSS în România (1923), unde a scris câteva broşuri cu caracter antisovietic (1938). În baza acestor „probe“, a fost învinuit de trădare de patrie, spionaj împotriva URSS pentru serviciile secrete germane şi japoneze şi agitaţie şi propagandă antisovietică.

Ancheta preliminară a durat până la finele anului 1952. La terminarea acesteia, Procuratura Tribunalului militar al districtului militar Odesa (instanţă superioară celei din RSSM), a remis dosarul autorităţilor de la Chişinău pentru cercetări suplimentare, pe motiv că securitatea moldovenească n-a reuşit să demonstreze vina lui Alexandru Tâmbur în ceea ce priveşte acţiunile de spionaj contra URSS. Procuratura din Odesa a mai obiectat şi referitor la racolarea lui Tâmbur de către un fost ofiţer al Armatei Albe, pentru două servicii concomitent: german şi japonez.

Totodată, procurorul militar al garnizoanei Chişinău, într-o scrisoare adresată colegului său din Odesa, susţinea că Alexandru Tâmbur trebuie condamnat la pedeapsă capitală. Autorităţile de la Chişinău şi Odesa au avut o dispută unde şi cine să-l judece pe Tâmbur. Cei de la Chişinău susţineau că el trebuie judecat de Tribunalul militar al districtului militar Odesa, iar cei din Odesa - invers.

Până la urmă, cei din Odesa s-au impus şi un complet de judecată al Tribunalului Militar al trupelor Ministerului Securităţii de Stat din RSSM, într-o şedinţă închisă din 9 ianuarie 1953, fără participarea procurorului şi a avocatului, l-a condamnat pe Alexandru Tâmbur, în baza art. 54/1 „a“ – „Trădare de patrie“ din Codul Penal al RSS Ucrainene, la 25 de ani de privaţiune de libertate, cu decăderea din drepturile politice pentru un termen de cinci ani, cu confiscarea averii. Alexandru Tâmbur a fost trimis într-un lagăr dincolo de Cercul Polar, în oraşul Vorkuta din Republica Autonomă Komi.

ELIBERAT DIN GULAG, FĂRĂ DREPT DE REPATRIERE

Dezgheţul hruşciovist s-a răsfrânt şi asupra soartei lui Alexandru Tâmbur. La insistenţele lui, în 1954 i-a fost restabilită cetăţenia română, însă i-a fost refuzată reexaminarea dosarului. Doi ani mai târziu, la 26 iunie 1956, termenul de pedeapsă i-a fost redus la zece ani (a fost exclusă acuzaţia de trădare de patrie, fiind înlocuită cu învinuirea prevăzută de art. 54/10 alin. 2 „Agitaţie şi propagandă antisovietică“). La 3 octombrie acelaşi an a fost amnistiat şi eliberat din gulag.

I s-a refuzat reabilitarea şi repatrierea în România, iar nenumăratele scrisori adresate inclusiv liderului sovietic Nikita Hruşciov au rămas fără soluţie. I s-a dat un paşaport sovietic, înlocuit ulterior cu o adeverinţă pentru persoană fără cetăţenie cu dreptul de şedere în URSS. Fiindu-i refuzată repatrierea, în 1963 Tâmbur solicită cetăţenia sovietică.

La Chişinău a lucrat timp de şase ani sufleor la Teatrul Naţional „Aleksandr Puşkin“ (dat afară într-o vreme de directorul Gherlac), apoi administrator la studioul „Moldova-Film“.

Alexandru Tâmbur a decedat la 18 iunie 1984, la Chişinău. A fost reabilitat de Plenul Curţii Supreme de Justiţe a Republicii Moldova, la 29 iunie 1999. Numele lui este inclus în "Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia. 1812-2006", editat sub egida Muzeului Literaturii Române "Mihail Kogălniceanu" din Chişinău.

A FĂCUT SAU NU SPIONAJ?

Tâmbur a fost acuzat, între altele, că ar fi fost racolat, începând din 1938, de un ofiţer albgardist pe nume Pivnik, pentru a pune la dispoziţia serviciilor secrete germane şi japoneze date strategice despre Uniunea Sovietică. Deplasarea în oraşele de la frontiera cu URSS şi chiar deschiderea magazinului la Odesa, în 1942, au fost considerate drept paravan pentru activitatea de spionaj.

În cadrul anchetei preliminare şi în şedinţa de judecată, Tâmbur a recunoscut unele fapte şi anumite persoane, dar vorbeşte atât de vag şi contradictoriu încât este foarte greu de stabilit dacă a fost sau nu implicat în activităţi de spionaj.

Alexandru Tâmbur, în arestul Securităţii. FOTO Dosar SIS

„Propaganda“ lui Alexandru Tâmbur

În 1938, pe când locuia la Bălţi, Alexandru Tâmbur a publicat mai multe cărţulii, printre care: „Povoljanca“, „Bandiţii“, „Osândiţi la moarte“ şi „Alb şi Roşu“, în care povesteşte despre războiul civil din Rusia, foamete, represiuni etc., la care a fost martor în URSS.

A tipărit broşurile din banii proprii, iar pentru difuzare a adresat, la 1 iulie 1938, un demers Comandantului Corpului 3 de Armată dislocat în Basarabia, generalului Ciupercă.

Tâmbur îi scria generalului: „Conştient de pericolul comunist şi impresionat mult de tot de suferinţele şi bătaia de joc, la cari au fost expuse ţările cotropite de comunişti, m-am hotărât să tipăresc pe spezele proprii, mai multe povestiri din viaţa sovietică, redând-o aşa cum se prezintă. (Aceasta am făcut-o, bazându-mă pe experienţa proprie, deoarece am stat mai mulţi ani, de la 1913 şi până la sfârşitul revoluţiei în URSS). Scopul este de a da posibilitatea poporului nostru de jos să afle ce viaţă mizerabilă şi cât chin îndură ţăranii şi muncitorii din «raiul sovietic», înşelaţi şi exploataţi până la etren de către stăpânirea ţărano-muncitorească cea străină şi fără Dumnezeu“.

Mai publică, în 1942, la Odesa, o broşură în limba rusă „Пробуждение“ („Deşteptarea“, lăudată în presa locală de ofiţerii albgardişti). În procesul anchetei preliminare, pentru a demonstra că lucrările tipărite de Tâmbur au caracter antisovietic, securitatea a dispus efectuarea unei expertize. „Şansa“ de a fi experţi le-a revenit scriitorilor Petre Darienco, pe atunci redactor-şef adjunct al oficiosului „Moldova Socialistă“, şi Petru Zadnipru, secretar responsabil al direcţiei literar-culturale la televiziunea de stat a RSS Moldoveneşti. Experţii „au făcut faţă aşteptărilor“ – concluzia lor a fost unanimă: lucrările examinate au un caracter vădit antisovietic. 

Vă prezentăm unele fragmente selectate de experţi drept exemple pentru concluziile lor. Am păstrat ortografia originală.

„Povoljanca“

Iată câteva fragmente calificate de experţi drept antisovietice. 
„Oamenii sus-puşi din vremea aceea, trăind în lux şi continuând să ducă de nas lumea nevoiaşă, întrebaţi fiind la mitinguri de către muncitorii flămânzi cum de ei mănâncă bine şi trăiesc ca în rai, iar ei, tovarăşii lor, mor de foame şi se chinuiesc ca în iad, se dezvinovăţeau prin faptul că sunt funcţionari sovietici cu răspundere şi deci, pentru binele revoluţiei, trebuie să se alimenteze cât se poate de bine. Se întâmpla însă că vreunul din comisari, de obicei rus de naţionalitate, deci mai puţin făţarnic şi cu mintea mai primitivă decât la ceilalţi tovarăşi ai lui, plictisit de întrebările supărătoare ale acestora nedreptăţiţi, le răspunde brutal şi fără ocol: - Mănânc şi beu pentru că sunt la putere.... Faceţi şi voi aşa, dacă puteţi“.

„Totuşi nimeni nu îndrăznea să-şi strige nemulţămirea, căci numaidecât era înhăţat de «cechişti» şi târât în beciurile siguranţei, fiind învinuit de contrarevoluţie, unde, după torturi neînchipuite, era împuşcat fără nicio judecată”.

„Alb şi roşu“

Experţii au considerat că cele spuse de eroul broşurii „Alb şi roşu“, un albgardist adept al generalului Kornilov, este, de fapt, atitudinea lui Tâmbur faţă de bolşevici: „Tot ce e mai bun, iau şefii voştri, lipsind pe cei mai mulţi sub diferite pretexte şi de necesarul vieţiilor destul de primitive... Sunteţi nişte făţarnici, minciunoşi şi înşelători, cum n-a mai văzut lumea de sute de ani... Aţi distrus disciplina boierească şi aţi întrodus una cu mult mai severă şi neomenească; aţi terminat războiul cu străinii şi l-aţi început între voi, ruşii; aţi declarat război palatelor, dar îndată ce v-aţi văzut în ele, aţi început să distrugeţi cocioabele sărăcimii... Vorbe, vorbe şi iar vorbe... Ruşine să vă fie.“

„Bandiţii“

Scenele de foamete ale locuitorilor URSS descrise de Tâmbur în broşura „Bandiţii“ au fost considerate drept calomnie la adresa URSS, inclusiv propagandă şi agitaţie antisovietică: „Erau hămesiţi de foame. Foamea îi făcuse să părăsească gospodăriile şi familiile lor, să se pună rău cu autorităţile şi să-şi schimbe ultimele bulendre şi unelte agricole pe funturi de grâu ori mălai. Foame e atotputernică; ea-l face pe om să rămâe liniştit, când nevasta ori fiica se duce să se culce cu un soldat pentru o bucată de pâine. Ori îl sileşte să treacă rece şi nepăsător pe lângă o familie întreagă care ieşise din casă, ca să moarî acolo, în văzul tuturor, în chinuri groaznice. Bărbaţii laolaltă cu femeile, bătrânii şi copiii lor, se svârcolesc, urlă înfiorător, ori plâng jalnic, tot mai încet până amiţesc. Iar sugacii, cu feţele pipernicite şi cu mâinele osoase, strig înzadar, schelîlîind răguşit, sânii vestejiţi şi fără niciun strop de lapte ale mamelor lor, adâncite în somnul de veci“.

FOTO Procesul-verbal de transmitere a lui Alexandru Tâmbur din România în URSS// Dosarul SIS

Demersul adresat de Alexandru Tâmbur, în 1938, generalului Ciupercă

„Domnule general,
Subsemnatul Tâmbur Alexandru, domiciliat în or. Bălţi str Unirei 69 (Casa Craev), cu respect vă aduc la cunoştinţă, cerându-vă sprijinul, următoarele:

Conştient de pericolul comunist şi impresionat mult de tot de suferinţele şi bătaia de joc, la cari au fost expuse ţările cotropite de comunişti, m-am hotărât să tipăresc pe spezele proprii, mai multe povestiri din viaţa sovietică, redând-o aşla cum se prezintă. (Aceasta am făcut-o, bazându-mă pe experienţa proprie, deoarece am stat mai mulţi ani, de la 1913 şi până la sfârşitul revoluţiei în URSS).

Scopul este de a da posivilitatea poporului nostru de jos să afle ce viaţă mizerabilă şi cât chin îndură ţăranii şi muncitorii din “raiul sovietic”, înşelaţi şi şiexploataţi până la etrem de către stăpânirea ţărano-muncitoreascţă cea străină şi fără Dumnezeu.

Vreu ca poporul nostru naiv şi neştiutor, o parte din cetăţeni cu carte şi chiar unii din slujbaşii statului să înceteze de a mai visa “viaţa fericită” din URSS., crezând pe agenţii comunişti, s-au citind “Izvestia” şi ascultând emisiunile Cominternului şi V.Ţ.S.P.S.-ului, posturile de radio sovietice deservite de slugile munciunoase şi murdare ale “micului, marelui, preaiubitului, gloriosului şi preaînţeleptului conducător al proletariatului mondial”, care îl proslăvesc înghiţându-şi porţia mai mare de hrană şi termurând de gândul că mâine va veni şi rândul lor să fie împuşcaţi de  bunul şi dreptul lor stăpân şi tovarăş.

Am pornit lupta contra Internaţionalei satanice mânat fiind de mai multe sentimente, deopotrivă de puternice: de groază şi ură pentru comunism, revoltat şi amărât de credibilitatea şi uşurinţa basarabenilor noştri, cu care ei aprobă ca bune şi adevărate toate măsurile şi ştirile răspândite de bolşevici şi, în sfârşit, de indiferenţă şi lipsa de activitate a autorităţilor noastre, cari nu dau cuvenită atenţie sifilistului acesta politico-social, care este bolşevismul, mai periculos decât ciuma ori năvălitorii sălbatici din stepele Asiei, din Evul Mediu.

Totuşi, trebuie să spun că, mulţumită lui Dumnezeu, la noi în Bălţi s-au găsit câţiva oameni, care au înţeles ce ne aşteaptă, dacă nu luăm măsuri de apărare preventive, ajutându-mă mult să-mi tipăresc lucrarea. Oamneii aceştia cred, ca şi mine, că tăria Ţării noastre se va menţine nu  numai mulţumită baionetelor, ci şi cu ajutorul unei propagande anti-comuniste, menirea căreia este să spulbere basmul comunist.

Cei mai de seamă din oamenii de mai sus sunt: Preotul Petre Ţurcanu de la Catedrala Veche şi funcţionarul de la tribunal d. Nicolae Tcaciuc (acesta din urmă de naţionalitatea rusă), numai din dragoste de Ţară m-a ajutat să-mi tipăresc lucrarea cu suma de 5.000 lei.

Sunt abia la începutul activităţii mele, deşi am şi tipărit mai multe mii de exemplare de povestiri anticomuniste. Am de gând să mai tipăresc mai multe povestiri din viaţa colhozurilor (colectivelor) şi satelor sovietice, din viaţa fabricilor, minelor, preum şi despre dregătorii comunişti.

O să caut să vând fiecare broşură numai cu 2 lei, ca să aibă posibilitetea s-o cumpere cel mai umil ţăran sau muncitor din cel mai îndepărtat şi obscur ungher al Ţării noastre (preţul de cinci şi şapte lei exemplarul se socotesc ridicat?).

Astfel cred că-mi voi face datoria, contribuind la întărirea regimului monarhic al Bisericii lui Hristos, ferind pe cei mulţi şi neştiutori de ispita roşie, prin care duşmanul le făgădueşte belşug, viaţă fericită şi fără de griji şi libertate nemaipomenită, dar le aduce mizerie nemaivăzută şi foame, împuşcări în masă, muncă silnică în canaluri şi lagăre de de concentrare, bătându-şi joc de cele sfinte şi de popor în aşa fel, încât chiar închizitorii şi despoţii orientali par a fi nişte ţânci nevinovaţi, în comparaţie cu copiii aceştia sângeroşi şi prefăcuţi ai satanei, care duc lumea la desnădejde şi moarte în chinuri cele mai groaznice.

De aceea, Vă rog, Domnule General, dacă nu puteţi să daţi ordin să mi se distribue la militari mai multe exemplare, să le citiţi Dvs. şi să le apreciaţi, recomandându-le prin organul tipărit al Corpului 2 de Armată.
Totodată vă rog să dispuneţi să mi se elibereze o adeverinţă că broşurile sunt bune de răspândit.
Ataşez patru broşuri Nr. 1, 2, 3, şi 4.

Primiţi, Domnule general, încredinţarea deosebitei mele stime.
A.Tâmbur
1-VII-1938 Chişinău
str. Ecarterina Teodorin Nr. 91 (casa Ghilea). Loco“

Nota autorului: este păstrată ortografia originalului.