„Duşmanul de clasă“ sau scurtă istorie a comunismului din Basarabia (I)

Ucraina e tema la ordinea zilei. Drumuri lungi pe la Chişinău, Kiev, Bruxelles pentru a discuta, dezbate şi căuta soluţii pentru problemele vecinilor noştri. Revin zilele astea cu o sinteză. Dar pe drum am dat de cartea lui Igor Caşu („Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924 – 1956“), unul din istoricii din „noul val“ din Basarabia, şi am decis să facem o discuţie pe tema cărţii.

Acesta este rezultatul. Pentru cei interesaţi volumul se lansează: miercuri, 26 februarie 2014, ora 17:30, la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitea din Bucureşti, amfiteatrul „Robert Schuman”. strada Sf. Ştefan, 24, Bucureşti. Invitaţi: Igor Caşu, Octavian Roske, Armand Goşu, Victor Rizescu.

• Dragă Igor Caşu tocmai ţi-a apărut la editura Cartier volumul „Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924 – 1956”. La aproape 25 de ani de la căderea comunismului refacem istoria “duşmanului de clasă”. În ce măsură mai este necesară această istorie? Mai este nevoie despre “încă” o carte despre represiune?  

Asemenea cărţi trebuiau să apară mai devreme, dar limitarea drastică a accesul la arhive nu a permis acest lucru. Or, pe lângă faptele cunoscute deja, pun în circulaţie informaţii pe care le-am accesat în arhivele KGB-ului de la Chişinău, a Ministerului de Interne, cele ale fostului CC al PCM şi al guvernului RSS Moldovenească. Am avut această deosebită ocazie, de rând cu alţi istorici de la Chişinău, de a face parte din Comisia pentru Studierea şi Aprecierea regimului Comunist Totalitar din Republica Moldova, creată în ianuarie 2010, deci iată acum patru ani. Comisia a funcţionat de fapt 6 luni de zile cât ne-am adunat în câteva şedinţe şi am avut acces larg la arhive anterior inaccesibile. O perioada scurtă, evident, şi de fapt, majoritatea materialelor care au stat la baza cărţi le-am acumulat ulterior, în anii 2011-2013.

Va mai fi nevoie de încă multe cărţi pe acest subiect, întrucât multe chestiuni încă le cunoaştem insuficient sau chiar aproape deloc. Vă dau două exemple: avem date fragmentare despre o foamete locală în RASS Moldovenească în anii 1924-1926, identificată în arhive de regretatul istoric Chiril Stratievschi şi ştim că la un moment dat, după date oficiale, sufereau de foame 150 mii de oameni. Nu ştim încă foarte bine cauzele acestui fenomen, care a cuprins, exclusiv se pare, doar teritoriile RASSM, nu ştim câţi au murit în urma acesteia şi cum a fost înlăturată, prin intervenţia autorităţilor sau prin strădania ţăranilor care în 1926 au avut o recoltă care le-a permis să supravieţuiască.

Al doilea exemplu: am identificat până acum 136 persoane care au fost executate în primul an al ocupaţiei sovietice a Basarabiei, dar avem date că au fost mai multe, însă nu cunoaştem numele acestora şi va fi foarte greu, dacă nu imposibil să le aflăm vreodată, dat fiind că, aşa cum a stabilit cunoscutul istoric rus Nikita Petrov, unele persoane erau executate fără a li se intenta formal un dosar.

FOTO Maxim Nicolae Ivanenco , „spionul român“, victimă a Marii Terori din RASSM

Dar cărţi despre acelaşi subiect se scriu nu doar pentru că apar noi date empirice. Va fi nevoie şi se vor mai scrie cărţi pe această temă şi pentru că fiecare generaţie priveşte trecutul în mod diferit, se raportează la cele ce s-au întâmplat într-un trecut mai mult sau mai puţin recent pornind de la problemele prezentului. Şi foarte mult depinde cum punem întrebările, de aici uneori şi diferă răspunsurile. Dincolo de aceasta însă, de pluralitatea opiniilor, faptele rămân fapte şi nu vor putea fi neglijate sau muşamalizate decât cu riscul ca cel care ar fi tentat să facă acest lucru să nu mai poată fi numit istoric sau intelectual. Spre exemplu, va fi imposibil ca istoricul viitorului să neglijeze faptul că în 16 luni de zile, în 1937-1938, ceea ce s-a numit Marea Teroare, au fost executate nu mai puţin 683 mii persoane, le cunoaştem numele fiecăreia şi ştim că sute de liste au fost semnate de Stalin personal şi de anturajul său, inclusiv de Hruşciov. În RASSM, au fost executaţi în aceeaşi perioadă cca. 4 500 persoane.

• Duşmanul de clasă sau duşmanul poporului? Când apare acest concept, că din câte ştiu, nu e o invenţie bolşevică?  

„Duşmanul poporului” este o sintagmă mai veche, din timpul Marii Revoluţii Franceze. Bolşevicii au preluat-o la câteva zile de la lovitura de stat din 25 octombrie (7 noiembrie) 1917. Va fi folosită cu intermitenţe în toată perioada stalinistă, fiind repusă în circuit larg pe timpul Marii Terori din 1937-1938 şi s-a folosit mai ales la adresa reprezentanţilor elitelor, fie provenite din elita ţaristă, fie din cea sovietică, membrii căreia, din anumite motive, cădeau la un moment dat în dizgraţia regimului. «Duşmanul de clasă» sau «duşmanul de clasă alienat» (чуждо-классовый враг) este o expresie inventată de bolşevici şi este mai cuprinzătoare, s-a folosit pe larg până în 1953, se referea atât la fostele elite, mari proprietari funciari sau proprietari de fabrici şi uzine, bancheri etc., cât şi la clasa de mijloc, ţărani înstăriţi sau ţărani mijlocaşi, chiar şi săraci, pentru care s-a inventat termenul de podkulacinik, ceea ce însemna acoliţi ai culacilor, prin urmare nu puteau fi definiţi drept culaci pentru că nu erau prosperi, dar li s-a incriminat empatia cu culacii şi în consecinţă au fost trataţi şi el la fel de aspru.
 

• Cred că istoria comunismului din R(A)SS Moldovenească este mai puţin cunoscută în România. Să încercăm să povestim ca pentru copii noştri cărora trebuie să le spunem succint această istorie, într-o formă ultrascurtă dar punctând elementele centrale? Deci istoria comunismului din R(A)SS Moldovenească în câteva rânduri…  

În doar câteva rânduri nu va fi posibil, dar voi încerca să fiu cât mai succint, precum şi cât se poate de explicit. Regimul bolşevic s-a impus în Rusia şi fostele teritorii ale imperiului ţarist, cu excepţia notabilă a Finlandei, Poloniei, Ţărilor Baltice şi Basarabiei. Lenin şi susţinătorii săi erau minoritari în 1917 şi mult timp după preluarea puterii, de aceea, au înţeles că se pot menţine doar dacă se vor reuşi să ţină în frâu populaţia. În scopul acesta, bolşevicii nu au pregetat să folosească violenţa la scară de masă, nu numai în timpul războiului civil din Rusia (1918-1921), dar şi în următoarele trei decenii. Asistăm astfel la câteva campanii de terorizare în masă a populaţiei care cuprind şi teritoriile din stânga Nistrului unde trăiau mulţi moldoveni şi unde în 1924 se creează o republică autonomă moldovenească. Scopul creării acesteia era de a arăta lumii întregi că în 1918 România ar fi despărţit o presupusă naţiune moldovenească în două, râul Nistrul fiind ca şi cum linia despărţitoare a Moldovei istorice. În realitate, ştim că hotarul estic al statului medieval moldovenesc a fost Nistrul. Moldovenii, adică etnicii români, constituiau numai a treia parte din populaţia RASSM, ceea ce arată în mod concludent artificialitatea acesteia şi care trebuia să servească drept cap de pod pentru extinderea comunismului în România şi în general în ţările balcanice. Ei bine, acum să revin la întrebarea ta: RASSM a cunoscut în interbelic toate campaniile terorii de stat, de la Teroarea Roşie în anii războiului civil, continuând cu foametea anilor 1921-1922, 1932-1933, Marea Teroare din anii 1937-1938, ca să amintesc de perioadele când teroarea a fost una generalizată la scara URSS. Dar au mai existat şi fenomene dramatice localizate, precum foamea din 1924-1926 în RASSM, amintită mai sus, despre care ştim încă foarte puţin. Amintesc de asemenea că între 1932-1938 în această republică moldovenească autonomă din partea stângă a Nistrului a funcţionat alfabetul latin – ca şi în majoritatea republicilor unionale şi autonome neslave, scopul Moscovei fiind acela de apropia limba vorbită de moldovenii de pe ambele maluri ale Nistrului. Mai mult, s-a luat ca model pronunţia muntenească, bucureşteană, în ideea ca elita din RASSM să conducă în viitor destinele Basarabiei şi poate chiar ale României, de aceea trebuia să cunoască bine limba română literară. Paradoxul a fost însă acela că în 1937-1938, aproape toată elita politică, economică şi culturală, în mare parte de origine nemoldovenească, dar românizată din RASSM, a fost executată. A fost decimată şi ţărănimea, indiferent de originea ei etnică: românească, ucraineană, bulgară, germană etc. În total, între 1917 şi 1940 au fost victime ale represiunii sovietice în raioanele din stânga Nistrului cca. 70 mii persoane, ceea ce la o populaţie de 600 mii persoane constituie o pondere de peste 10 la sută, dintre care mai mult de jumătate au murit de foame sau au fost executaţi.

În 1940, acest experiment este transferat în Basarabia, dar şi Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, primele teritorii istoric şi etnic majoritare româneşti care cunosc experienţa comunizării ce va fi exportată şi în dreapta Prutului după 1944. Este important de amintit, pentru că în România aceste detalii le confundă şi specialiştii în domeniu, că după 1940 republica autonomă se transformă în una unională, adică federală, care se supunea direct Moscovei, şi nu Harkovului (până în 1934) sau Kievului (după 1934), pentru că în perioada interbelică RASSM a fost parte a Ucrainei.

Într-un răstimp de 10 ani sub Stalin (1940-1941, 1944-1953) Basarabia va cunoaşte campanii de terorizare în masă similare cu cele prin care a trecut Transnistria în interbelic: trei deportări în masă, la mijlocul lui iunie 1941, iulie 1949 şi aprilie 1951, precum şi o foamete în masă şi alte numeroase campanii la scară redusă. În total, în anii de până la moartea lui Stalin în teritoriile basarabene ale RSS Moldovenească au murit de foame cca. 150 mii persoane (aproape 5 % din populaţie), iar cel puţin 56 mii au fost deportate în Siberia şi Kazahstan, la care se adaugă 85 mii persoane mobilizate forţat la muncă în 1940-1941 (pentru perioada de după 1944 nu există încă studii bine documentate şi apare şi o problemă metodologică: anume, în ce măsură erau acestea forţate şi în ce măsură erau voluntare, mai ales că după 1946 se introduce contractul individual de muncă pentru aceştia şi mulţi preferau să se angajeze la munci grele decât să moară de foame).

Prin urmare, victimele represiunii comuniste în perioada stalinistă în RASSM (1924-1940) şi RSSM (1940-1941, 1944-1953) se ridică la cca. 360 mii persoane, dintre care 52 la sută au murit în urma unor campanii de înfometare organizată de statul sovietic (1932-1933, 1946-1947), 20 la sută – deportaţi (în 1930, 1931, 1933, 1941, 1949, 1951), 1 la sută – executate în timpul Marii Terori şi în 1940-1941, iar cca. 24 la sută – mobilizate forţat la muncă în primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei.

• Spune-mi te rog care sunt sursele cu care ai lucrat? Ai avut acces la arhivele din Moldova, ai avut nevoie de alte arhive şi surse? În ce măsură arhivele din MD sunt deschise cercetătorilor?  

Pentru perioada interbelică am lucrat mai ales cu surse primare publicate la Moscova şi Kiev în ultimii 20 de ani, dar şi cu documente de arhivă de la Chişinău, mai ales în ce priveşte Marea Teroare în RASSM în anii 1937-1938, întrucât majoritatea dosarelor victimelor – aproape 9 mii – se află în arhivele din Chişinău, la SIS şi Arhiva Naţională. Pentru perioada de după 1940, am lucrat mai mult cu documente de arhivă originale şi în al doilea rând cu colecţii de documente publicate – puţine la număr, de altfel. Deşi ştiam că existau competiţii instituţionale şi personale în timpul campaniilor de terorizare în masă a populaţiei, am fost surprins să descopăr un caz concret în timpul deportării din 1949.

Valeriu Pasat, care a contribuit poate cel mai mult la cunoaşterea deportărilor din Basarabia, a dat publicităţii încă în 1994 documentelor de la MGB (KGB de mai târziu). Eu am găsit însă şi un raport al Ministerului de Interne trimis Moscovei în care descrierea pregătirii şi desfăşurării operaţiei difereau mult de ceea ce raportase MGB. Am scris astfel un paragraf extins despre acest caz şi sper că va prezenta interes cititorilor. Pe lângă arhive, am folosit memorii şi interviuri deja publicate ale victimelor dar încă nevalorificate de istorici, precum şi câteva mărturii inedite pe care le-am adunat de la foşti deportaţi sau rudele lor primare.

FOTOGRAFII info-prim.md

Mi s-a dat des această întrebare: există suficiente documente după care să putem reconstitui istoria comunismului în RSSM şi în special cele ale represiunilor politice? Răspunsul meu este că putem, avem documente suficiente şi chiar dacă accesul la arhivele centrale de la Moscova este restricţionat, dispunem de corespondenţa cu organele centrale şi putem stabili foarte clar gradul de responsabilitate al demnitarilor republicani şi unionali în promovarea unei campanii de terorizare a populaţiei sau alte măsuri legate de alte aspecte politice, economice, sociale etc.

Aş spune chiar următoarele: dacă înainte de 2010 problema era lipsa accesului la documente de arhivă, în ultimii patru ani problema centrală nu este aceasta, ci numărul mic al istoricilor care se ocupă sistematic de cercetarea arhivelor.

• Ştii ce mi s-a părut foarte interesant: văd că mecanismul represiunii pe alocuri pare foarte bine pus la punct, iar pe alocuri pare că acest mecanism devine foarte aleatoriu. Tu dai exemple punctuale: în unele sate „sunt excese de zel”, iar în unele nu sunt, represiunea se diluează. În ce măsură există un proiect şi mecanism  de represiune bine pus la punct? În ce măsură el este coordonat de la centru şi în ce măsură populaţia locală participă foarte activ şi ea la acest proces iar deseori devine părtaşă prin pasivtate?  

Toate campaniile de terorizare în masă a populaţiei în perioada 1917-1953 au fost iniţiate de puterea centrală, de Petrograd (octombrie 1917-martie 1918) şi Moscova. Nu există dubii în această privinţă, întrebaţi orice istoric profesionist din Rusia şi Occident care au lucrat cu arhive şi o să vă convingeţi, dacă mai e nevoie de aşa ceva. Problema cu participarea locală, a puterii sau a oamenilor simpli e următoarea. După ce s-a dat semnalul de la Centru cu privire la  începutul campaniei de terorizare (termenul este folosit în documentele oficiale, mai ales până în 1940) şi s-au stabilit cote, adică numărul orientativ al duşmanilor de clasă, ca un fel de imitare a unui plan economic, apare factorul uman local. Cu alte cuvinte: pe cine de inclus în listă şi pe cine nu. Aici intervine cumătrismul, darea de mită etc.

Dau câteva exemple concrete în acest sens, în unele cazuri fiind implicaţi bolşevici cu stagiu, membri ai partidului din 1917 şi mă întreb în legătură cu asta: dacă bolşevicii din garda leninistă erau oportunişti şi nu-şi făceau probleme cu luarea mitei, ce să mai spunem de cei care au intrat ulterior în partid? În timpul deportării din 1949, unele sate evită deportarea unor consăteni pentru că se intervine la raion sau poate chiar la Chişinău, existau reţele informale, cum am spune astăzi. Şi acest lucru spune multe despre gradul de solidaritate a unei comunităţi, ceea ce e lăudabil, fără îndoială. Partea cealaltă a monedei este faptul că numărul de duşmani care au revenit raionului trebuia oricum îndeplinit şi asistăm astfel la includerea în liste a celor care nu erau calificaţi oficial drept duşmani, a unor oameni care erau săraci lipiţi pământului, dar care nu aveau protectori şi deveneau victime ca urmare a punerii în aplicare a mecanismelor terorii. Or, dacă plafonul stabilit de arestare a duşmanilor nu era îndeplinit, conducătorii, nomenclatura risca să fie ea însăşi represată.

În timpul foametei, la fel, dacă nu se îndeplinea planul de colectare a cerealelor, autorităţile locale riscau să moară de foamete, ei şi familiile lor, pentru că prima pedeapsă la care se supuneau neîndeplinind ordinele era lipsirea de raţia alimentară specială. După pierderea raţiei, putea urma condamnarea în GULAG, regimul nefăcând diferenţiere între foştii conducători loiali şi oameni simpli, dacă cei dintâi nu erau suficient de obedienţi la un moment dat, erau penalizaţi fără niciun fel de menajamente.

Abia ieşiţi din foamete, cei care au îndrăznit să ia câteva kilograme de grâu de la colhoz pentru a supravieţui au fost trimişi în gulag FOTO Arhiva Naţională a Moldova

Sistemul de protecţie a nomenclaturii, cel pe care îndeobşte îl cunoaştem, din anii 1960-1970, a fost pus la punct mai târziu. În perioada stalinistă nimeni, nici măcar liderul suprem, la un moment dat, nu era sigur de securitatea sa personală. Rezumând: denunţurile, invidia, frustrările unor membri ai autorităţilor locale sau cetăţeni de rând în adresa unor concetăţeni sunt elementele care sunt folosite de regim din plin şi acel regim a câştigat o bătălie importantă de imagine, cel puţin parţial, pentru că a reuşit să impună ideea, larg răspândită şi astăzi, că nu regimul a fost responsabil de deportare şi înfometare, ci persoana cutare din sat, care a făcut listele, a măturat podul de cereale etc. În acest sens, rolul istoricului, al intelectualului în societate este să combată asemenea percepţii false, care au fost inoculate de zeci de ani de către propaganda regimului comunist.

Cu alte cuvinte, dacă oamenii, moldovenii în cazul acesta, ar fi atât de răi şi atât de mizerabili încât s-au trădat unii pe alţii fără niciun fel de scrupule, o altă întrebare se pune, la fel de legitim: de ce acest lucru iese la suprafaţă anume sub regimul comunist, şi nu sub cel ţarist sau românesc interbelic? Răspunsul este: regimul a reuşit să manipuleze foarte abil slăbiciunile umane, a ştiut să întărâte unii oameni împotriva altora, pe unii i-au deportat, altora le-au dat casele acestora şi animalele şi alte bunuri.

Regimul comunist prin aceasta se deosebeşte de altele: a dat în cap unora, uneori la modul direct, cu urmări letale, fie prin execuţii sumare sau ucidere lentă, pe alţii în schimb i-au menajat şi corcolit.

Paradoxul şi tragedia constă în faptul că pepiniera nostalgicilor de astăzi provine atât din rândurile celor care au profitat de regim, cât şi, nu rareori, chiar din rândurile victimelor sau pur şi simplu a celora care au trăit foarte prost sub comunism.

• Igor, pe parcursul acestei cărţi, tu te întrebi dacă represiunea de masă şi violenţa instituţionalizată sunt un fenomen secundar, un epifenomen, sau un element central al politicii bolşevice în URSS? Defineşte oare această violenţă doar stalinismul sau regimul sovietic în totalitate?  

Îmi pun această întrebare care, după mine, este una din registrul celor fundamentale atunci când vorbim despre comunism. Răspunsul meu, bazat pe consultarea a numeroase documente de arhivă inedite sau publicate, precum şi pe cercetările unor istorici notorii şi respectaţi, precum Timothy Snyder sau Nicolas Werth,  este că violenţa a fost atât rezultatul aplicării în practică a ideologiei comuniste, cât şi a unor factori conjuncturali, în speţă a caracterului conducătorului suprem. Or, dacă este adevărat că încă pe timpul lui Lenin s-au pus bazele imperiului GULAG, a lagărelor de concentrare (numite exact aşa până în anii 1930), a ordonat spânzurarea ţăranilor şi a iniţiat execuţii sumare împotriva celor etichetaţi „duşmani ai poporului”, este la fel de adevărat că personalitatea lui Stalin a determinat paroxismul terorii după 1929 şi aplicarea acesteia şi faţă de vechea gardă bolşevică, ceea ce Lenin nu a făcut.

În ce priveşte întrebarea dacă violenţa a caracterizat doar stalinismul sau comunismul în ansamblu: după 1953 nu mai avem deportări sau înfometări în masă.

Acest lucru nu a însemnat, însă, reabilitarea explicită a victimelor din perioada stalinistă, mai ales a celor proveniţi – majoritatea – din rândurile claselor truditoare, mai ales ţărani. Au fost reabilitaţi de regulă membrii nomenclaturii, despre care Hruşciov a spus la congresul 20 din 1956 că ei ar fi alcătuit majoritatea victimelor execuţiilor sumare, ceea ce nu este nici pe departe aşa. Deseori când cei care au fost eliberaţi din lagăre sau aşezări speciale – faţă de care statul sovietic a admis că i-a nedreptăţit – solicitau permisiunea legală de a reveni în locurile de baştină, acest lucru li s-a interzis, nemaivorbind de cererile de restituire a proprietăţilor.Mai mult, erau ameninţaţi că vor fi trimişi înapoi, în Siberia. Ce vreau să spun este că după Stalin violenţa directă este un fenomen rar întâlnit în societatea sovietică, dar locul ei este luat de o violenţă simbolică. Sau, cum se spunea în epocă, accentul s-a schimbat de pe represiune spre profilactică, adică prevenirea acţiunilor etichetate drept antisovietice (niciodată nu au fost numite anticomuniste în discursul oficial, adică nu se spunea că sunt îndreptate împotriva partidului, ci împotriva statului, sovietic).

În altă ordine idei, eu aş pune întrebarea altfel: a existat şi represiune politică după 1953? Răspunsul este: da, dar acest lucru este mai puţin vizibil, pentru că se schimbă metodele folosite, ele sunt mai subtile şi mai sofisticate. De exemplu, pentru critica la adresa partidului, o persoană, un student, de exemplu, nu mai este exilat în Siberia, dar dacă „recidivează” este exmatriculat fără dreptul de a mai avea posibilitatea de a obţine vreodată diploma de studii superioare, ceea ce însemna ostracizarea sa din societate. 

Statul devine mai blând, este adevărat, nu ţine să te lichideze fizic, dar îţi reduce şansele unei ascensiuni sociale, ceea ce înseamnă, de multe ori, uciderea pe jumătate.

Din motive care astăzi ne par banale. Şi atunci când aud că de fapt nu e nicio diferenţă dintre sistemul de astăzi şi cel comunist, nu prea înţeleg acest mesaj. Cred că este adresat unor ignoranţi. Or, Vasile, te asigur că după logica regimului comunist care a fost în vigoare până în 1989-1990, eu, spunând aceste lucruri din acest interviu mă pretez perfect definiţiei clasice a duşmanului de clasă din URSS. Şi tu la fel, pentru simplu fapt că ai pus unele întrebări şi atât. Doar prin faptul cum ai formulat acest întrebări eşti pasibil de a fi învinuit de antisovietism (atunci) sau anticomunism (astăzi).

• Pe ce se baza sau mai degrabă care ar fi anatomia, elementele centrale  ale acestei maşinării de represiune. Pe ce s-a concentrat aparatul de represiune? Care este nucleul dur al „duşmanului”?  

Iniţial, duşmanii erau reprezentanţii vechiului regim, ţarist: funcţionari de stat, ofiţeri, membri ai partidelor politice, altele decât cel bolşevic, marii proprietari funciari, proprietari de fabrici şi uzine etc. O definiţie oarecum logică: se ştia şi nu era greu de bănuit că aceştia aveau ce pierde dacă se supuneau noilor autorităţi, bolşevice.

Dar în scurt timp, de la începutul anului 1919 când se impune comunismul de război, practic toţi ţăranii sunt incluşi în lista duşmanilor de clasă. Adică 80 la sută din populaţia ţării.

Inclusiv cei care achitau livrările de pâine de 2-3 ori la rând fără a primi chitanţe drept confirmare şi dacă venea o altă brigadă de rechiziţie forţată a pâinii şi mai cerea încă o dată să achite, era deja declarat duşman al regimului şi nu rareori chiar executat. Aşa a fost cam în toată perioada stalinistă, nici ţăranul intrat în colhoz după 1929 nu era scutit de faptul că va fi etichetat duşman de clasă sau duşman al poporului. Am găsit exemple de acest fel în RASSM: ţărani care au acceptat de bună voie intrarea în colhoz în 1930 şi au făcut şi agitaţie pro-colhoznică în rândurile sătenilor, riscându-şi uneori viaţa, au fost executaţi de regim în 1937-1938. Muncitorii, în ciuda frazeologiei regimului, erau şi ei pasibili de a fi numiţi duşmani de clasă dacă se revoltau de condiţiile mizerabile în care locuiau sau aveau o raţie mai mult decât insuficientă în condiţiile în care li se cerea îndeplinirea normei, destul de mari, şi supra-îndeplinirea ei.

Puterea sovietică nu a avut probleme să deschidă focul în cazul unor asemenea greve paşnice, când se cerea pur şi simplu o raţie alimentară onorabilă.

Execuţii de acest fel, apropo de violenţa după 1953, au loc mai ales în anii 1960-1970. Cea mai cunoscută este cea de la Novocerkask din 1962, dar în total au existat vreo 14 de o anvergură similară cu zeci şi sute de victime în care au tras trupele KGB şi MVD.

Asta e şi e şi problema: oricine putea fi definit drept duşman al regimului. Toţi cei care se opuneau sau ridicau anumite întrebări, chiar dacă o făceau atent, în mod loial, subliniind că sunt cetăţeni sovietici care şi-au jertfit tinereţea pentru puterea sovietică. Oficial – şi nu numai înainte de 1953 – se invoca explicaţia că cineva a exprimat o idee greşită din cauza originii sale sociale nesănătoase, de clasă, chiar dacă persoana respectivă era muncitor sau ţăran colhoznic. Dar se amintea că iată el nu e om sovietic adevărat, întrucât părinţii lui au fost aşa şi aşa, uneori se ajungea până la statutul social al a bunicilor sau străbunicilor, care putea constitui cap de acuzare pentru ce a spus sau făcut nepotul sau strănepotul. Adică, nu numai naziştii considerau că atitudinile, gândirea şi felul de a fi se moşteneşte, dar şi comuniştii. Ultimii considerau la nivelul discursului că toţi sunt reeducabili, cu alte cuvinte, erau mai „umani”, le mai dădeau o şansă, în timp ce evreii sau ţiganii, nu mai aveau niciuna, vina celor din urmă fiind că s-au născut evrei sau ţigani. Uneori, însă, şi în comunism, mai ales înainte de 1953 în URSS, originea socială şi alteori cea etnică – fără a se lua în vedere acţiunile individului – era un criteriu suficient pentru condamnarea la moarte, după un proces în care se folosea tortura şi singurele probe erau spusele inculpatului sub presiune fizică, deci erau ilegalităţi, crime, chiar raportat la legislaţia sovietică de atunci.
 

Partea a doua a interviului va fi publicată mâine. Discuţia a continuat cu o paralelă între comisia de „cercetare şi condamnare a crimele comunismului” din Republica Moldova şi omoloaga sa din România, „comisia Tismăneanu”. În plus, istoricul Igor Caşu a vorbit despre perioada de foamete cumplită din anii `47-`48, despre destalinizarea Basarabiei cât şi despre rezistenţa faţă de regimul comunist.