O manevră de forţă, un act ce arată nivelul de interes şi miza pentru acastă lege şi tipul de scrutin electoral pe care-l reprezintă.

Votul de joi a semănat foarte mult cu politica faptului împlinit. Sic volo, vorba latinului. C-aşa vreau eu. Pentru că pot! Un forcing, în nici un caz o formulă de consens. Dacă până ieri avantajul pe criteriile solicitate de Comisia de la Veneţia aparţinea guvernării – care a deschis consultări, măcar formale, care a invitat opoziţia, în timp ce opoziţia nu a participat la aceste consultări, acuzându-le de simulacru, şi a rămas inflexibilă pe sistemul mixt – după votul la foc automat, masiv, al acestei legi, fără dorinţa de a deschide alte cadre de negociere cu Opoziţia, cu corecturile minore aduse formulei trimise la Veneţia, care să cuprindă recomandările exprese ale Comisiei şi cu un simulacru de reducere a pragului electoral, rezumat strict pentru alianţe, acum Puterea este de blamat.

Posibilitatea dialogului real a fost ratată, sugrumată sub masivul vot care trădează o maşină de vot, nu un Parlament calificat şi capabil să judece opţiunile. Viteză, agresivitate, forţă, promulgarea imediată a legii de către preşedintele Dodon arată foarte clar cam cum arată exerciţiul guvernării într-o coaliţie PSRM-PDM şi asociaţi. Nu mai vorbim că, astfel, Igor Dodon îşi marchează prima victorie reală (şi cam ducea lipsă de victorii publice) motiv pentru care declinul său în sondaje ar putea fi cel puţin stopat.

Votul de joi rămâne un moment de forţă şi nu unul de fineţe, de inteligenţă şi capacitatea de gestiune a treburilor publice, a relaţiei cu opoziţia şi societatea civilă. E creatoarea unui antagonism de durată în societate şi nu cred că e neapărat varianta câştigătoare. Mai ales că autorii acţiunii în forţă trădează riscuri asumate pe seama statului Republica Moldova la un nivel demn de o cauză mai bună. Riscul principal, vădit de ieşirea publică a şefului grupului popularilor europeni, Joseph Dole, este cel al pierderii finanţării de la UE şi al unei reacţii în consecinţă la nivelul administraţiei americane cu fondurile de dezvoltare. Nu a fost de ajuns găzduirea de către preşedintele Dodon a delegaţiei Coreii de Nord venită la Congresul socialiştilor, acum mai vine peste toate şi această sfidare a recomandărilor Comisiei de la Veneţia, care aruncă în aer orice posibilitate de ridicare a monitorizării Consiliului Europei şi poate sublinia alunecarea în direcţia opusă democraţiei reprezentative.

De ce? Care e miza cu adevărat? Rezultatul evaluării noastre arată că numai o perspectivă a creării unui bipartidism dominant PSRM-Guvernare ar putea justifica acest pas. Şi aici lucrurile sunt discutabile. Nu-mi imaginez cum un PSRM cu Igor Dodon preşedinte şi o majoritate la alegerile pe votul mixt va putea să mai scape din mâini guvernarea de unul singur. Iar primul gest pe care-l va face, ca om politic cu instinct ce se află, va fi arestarea lui Vladimir Plahotniuc. Nu pentru că e oligarh, pentru că a capturat statul sau pentru că a furat în existenţa sa de la stat. Nu. Ci din raţiuni simple, cinice, de joc de putere. În plin realpolitik, Dodon va elimina de la început principalul potenţial rival aflat în dificultate şi principalul său complice în alte manevre ale guvernării cu multe zerouri, în euro şi dolari. Igor Dodon devine cel mai mare duşman nu al guvernării, ci al lui Vladimir Plahotniuc personal!

Altfel, votul mixt într-un singur tur avantajează cu precădere primul partid clasat în sondaje, de la distanţă, iar timpul până la alegerile generale, circa un an şi jumătate, nu permite să vedem o cădere abruptă a acestuia şi o urcare a PDM şi partidele aliate actualei guvernări. Plus că votul mixt comportă multe dificultăţi şi efecte secundare în partid şi în stat, pe care le-am relevat deja. Ce greşeală majoră ar putea face Igor Dodon pentru a putea prăbuşi partidul său suficient de mult încât să nu ajungă să facă majoritatea?

Cât despre temerea opoziţiei privind cumpărarea de voturi, ea se poate produce indiferent de sistemul de vot. În schimb, la capitolul cumpărării parlamentarilor, ei pot fi aduşi să completeze o majoritate, însă nu pot fi luaţi de la o majoritate, mai ales extrem de importantă, pe care o anunţă socialiştii, pentru a fi mutaţi la o structură mozaic pro-europeană, şi aceea constituită din partidul Oligarhului Rău care a Capturat Statul şi a detractorilor săi, care au consacrat această etichetă. Ba mai mult, Andrei Năstase, liderul PPDA şi unul din cei trei co-fondatori ai virtualei opoziţii pro-europene din stradă, a anunţat deja că nu va face niciodată alianţă cu Plahotniuc. Greşeală tactică sau poziţionare strategică ante festum, pentru a forţa partenerii pe această direcţie?

Nu cred că s-ar fi aşteptat cineva să îi vedem pe Năstase şi Plahotniuc de mână în vreo campanie electorală (deşi politica e arta posibilului). Iar împingerea, ba chiar consacrarea imagologică a asocierii PDM şi actualei guvernări cu PSRM, care l-a dat pe Igor Dodon preşedinte, mi se pare o impunitate şi auto-flagelare, dacă nu sinucidere publică. Cu demnitate, cu verticalitate, cu bun simţ(în cazul Maiei Sandu) dar tot sinucidere e. Iar politica se face şi cu pragmatism, în condiţiile concrete existente, cu oamenii, legile şi politicile care se derulează la un moment dat. Schimbându-le, acolo unde poţi, dar adaptându-te noii realităţi. Cu lărgirea spectrului posibilităţilor în orice moment, nu cu închiderea lor artificială, mai ales în vremuri tulburi, când se schimbă regulile jocului.

Deci marele învingător este, acum, Igor Dodon şi PSRM. Marii înfrânţi restul, cu toţii, împreună cu statul Republica Moldova. Modelul dictaturilor de dezvoltare a apus după schimbările din America de sud de la finalul Războiului Rece şi după Primăvara Arabă, Despoţii luminaţi nu mai există şi nu mai sunt o soluţie. Putinismul, însă, pândeşte după colţ în tot spaţiul post-sovietic, în timp ce alunecarea nedemocratică împinge Republica Moldova pe nisipurile mişcătoare ale hapening-ului(formă teatrală de improvizaţie) care va domina, cel mai probabil, perioada următoare.

Vom vedea cum vor arăta poziţionările viitoare. Unii vor vrea să împingă lumea în stradă, deşi la vreme de vară o asemenea întreprindere e mai degrabă sortită unui eşec şi al căderii în ridicol, respectiv a demonetizării instrumentului protestelor. Alţii vor dori o vacanţă care să aştearnă liniştea peste ultima faptă, sperând că nu s-a văzut prea tare şi prea pregnant. În fine, în alte birouri se ascut cuţitele, pentru că devine evident că principala preocupare a celor doi complici la votarea mixtului, propunerea lui Dodon, va fi să se despartă cât mai repede şi să-şi reconstruiască identitatea distinctă. Dodon pierde prin asocierea îndelungată cu actuala guvernare şi Vladimir Plahotniuc, aşa cum guvernarea europeană pierde prin acest gest şi prin asocierea de Dodon şi manifestările sale pro-ruse, anti-europene şi anti-româneşti (oricât ar fi ele nuanţate din dorinţa de a obţine, totuşi, vizita oficială la Bucureşti). De unde nevoia de a-l izola şi pune în spaţiul constituţional ce-i este rezervat, cu fermitate şi celeritate, şi de a sublinia, totodată, promisiunile sale demagogice şi aberante din campanie, evident nesatisfăcute, faptul că nu livrează şi mai ales capacitatea restrânsă de acţiune a preşedintelui în sistemul constituţional al Republicii Moldova.

În fine, vineri a venit la Chişinău premierul României. Programarea şi votarea sistemului electoral mixt în viteză, în ajun, este cel puţin un gest neprietenesc faţă de noul premier al României, Mihai Tudose, care şi-a marcat opţiunile efectuând această primă vizită la Chişinău. Neprietenesc, pentru că el poate fi lesne interpretat imagologic drept susţinere pentru boacăna făcută la repezeală, în ajun, de majoritatea parlamentară. Neprietenesc, pentru că riscă să aşeze România într-o formulă de contrapunere cu Uniunea Europeană şi nuanţele de criticism ce vin de la Bruxelles. Neprietenesc, pentru că riscă să transmită interpretările unei susţineri pe linie politică a social democraţiei europene şi internaţionale pentru gestul din Parlament şi să mute disputa la nivel partinic european.

Spun că gestul acesta din Parlament e condamnabil, pentru că activitatea guvernamentală e mult mai apropiată de ceea ce ar trebui să fie. Şi legile reformei sunt considerate unele aproape de realitate, chiar dacă unele momente de implementare întârzie sau, din nou, sunt supuse arbitrariului interpretărilor. Deci votul acesta pentru votul mixt - altfel masiv şi expresie a unei voinţe a statului suveran, dar evident în contradicţie cu litera şi spiritul recomandărilor de la Veneţia, mai ales prin maniera de adoptare - nu se înscrie, în nici un caz, în aşteptările, şi comportamentul, şi spiritul, şi litera europenismului de dincolo de graniţa de pe Prut. Şi poate fi oricând interpretat drept un gest de frondă şi izolare de Europa tocmai pentru a salva oaza de excepţionalism cu pretenţii democratice de la Chişinău.