De cealaltă, chircită de frică, acoperită până-n creştet de ruşine, dormind în coşmaruri, noaptea, fugind de oglinzi, ziua, stă conştiinţa că locuitorii dintre Prut şi Nistru, indiferent ce cred ei înşişi, nu sunt nici ruşi, nici „moldoveni", ci români. Şi că el însuşi, Igor Dodon, e român. Renegat, totuşi român.
 
Din acest război civil din capul său se alimentează toată bruma de lozinci şi reacţii care, împreună, alcătuiesc „gândirea strategică" a preşedintelui Republicii Moldova. O "strategie" scindată, schizoidă şi lipsită de logică, asemeni întregului edificiu clădit de comuniştii ruşi după ocuparea, în august 1944, a teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru.
 
Dau numai două exemple recente.
 
Republica Moldova este angajată într-un proces de aderare la Uniunea Europeană. A semnat Acordul de asociere şi a semnat o serie întreagă de convenţii preliminare deschiderii negocierilor de aderare. Mai sunt multe de făcut până atunci, procesul de convergenţă nu decurge cum ar trebui, dar ţinta finală - aderarea la UE - nu a fost încă denunţată de nimeni la Chişinău.
 
În aceste condiţii, preşedintele decorativ al Republicii Moldova a venit cu un program (strict declarativ, fără finalitate practică) de "apropiere de Rusia" şi de denunţare a parcursului european. După doi ani în care nu a obţinut absolut nimic pe acest drum (nici măcar tradiţonala diminuare a preţului la gaze, „pentru prieteni"), Dodon o dă la-ntors şi anunţă că "relaţiile economice cu Federaţia Rusă nu sunt o piedică în calea celor cu Europa". 
 
Cu alte cuvinte, un război civil al fanteziilor. Relaţiile economice cu UE sunt de câteva ori mai importante, în cifre concrete, decât cele cu Federaţia Rusă, iar tendinţa e de accentuare, nu de atenuare a acestui dezechilibru. În plus, dacă traducem pretenţia de diplomaţie a şefului statului dintre Prut şi Nistru în termeni mai puţin răzeşeşti, nu prea i-a mers la Moscova şi încearcă să revină la Bruxelles, după ce doi ani de zile a mers în direcţia opusă.
 
Al doilea exemplu: „în caz de unire, va ieşi război civil".
 
Declaraţia survine la numai câteva zile după ce ceruse pedepsirea "cu maximă duritate" a inocentelor declaraţii de unire ale câtorva localităţi ale Republicii Moldova. Cu alte cuvinte, deşi el însuşi dăduse de-nţeles că nu e nevoie de mai mult decât aceste declaraţii pentru ca şandramaua statală post-sovietică să se prăbuşească (căci, altminteri, de ce să fie pedepsite dur?!), rezistenţa faţă de ideea unirii, în Basarabia, ar fi atât de puternică, încât ar duce la război civil.
 
Şi în acest caz, unicul război civil e cel din capul său. Reunificarea nu e, deocamdată, iminentă. Dar când se va produce, nu va fi nici urmă de război civil, cum nu a fost nici în 1918.
 
A, ceva provocări, vreun Tatar-Bunar clocit pe la Tiraspol, nu e exclus să se producă (deşi, în condiţiile în care România e membră NATO, nu cred că se va întâmpla nici măcar aşa ceva). Dar nu un război civil. Basarabenii sunt oameni cuminţi, care judecă îndelung. Iar veneticii aduşi de regimul sovietic se vor fi refugiat demult, când se va produce reunificarea. Oricum, chiar şi din punctul de vedere al dreptului internaţional, aceştia pot fi definiţi drept nişte colonişti, aduşi aici pentru a desfigura înfăţişarea demografică şi culturală a Basarabiei. Potrivit tuturor legilor decolonializării, opinia adestora cu privire la calea pe care trebuie să meargă populaţia pe care au parazitat-o nu contează. După o eventuală reunificare, drepturile acestora ar fi garantate de statul român, dar privilegiile actuale ar înceta. 
 
Chiar preşedinte, Igor Dodon nu are deloc un trai confortabil, dat fiind războiul civil care se poartă, secundă de secundă, în capul său.