Mai întâi ar trebui să aruncăm o privire asupra celor întâmplate în Ucraina. Perioada cea mai fierbinte a negocierilor dintre Kiev şi Bruxelles a fost luna noiembrie 2013, când presiunile şi promisiunile Moscovei s-au înteţit: Rusia avea pretenţia să participe la negocierea Acordului de Asociere dintre Ucraina şi UE. În paralel, Rusia promitea o linie de credite de 15 miliarde de dolari pentru bugetul sărăcit şi măcinat de corupţie al Ucrainei; premierul ucrainean Mikola Azarov cerea de la UE o linie de credite de 20 miliarde dolari în vreme ce de la Bruxelles nu se putea promite mai mult de 600 milioane euro. Până la urmă totul s-a redus la bani şi la temerile Rusiei că îşi pierde sfera de influenţă – în paralel cu problemele interne ale Ucrainei, un stat ros de corupţie până în măduva celor mai intime mecanisme. La summitul de la Vilnius din 28-29 noiembrie 2013 Ucraina a refuzat să semneze Acordul de Asociere cu UE, în schimb au îndrăznit să parafeze documentul Republica Moldova şi Georgia.
 
În urma abandonării parcursului european ucrainenii s-au revoltat împotriva guvernanţilor de la Kiev şi a urmat Euromaidanul care s-a încheiat în februarie 2014 într-o baie de sânge şi cu alungarea preşedintelui Ianukovici, care s-a refugiat în Rusia. Reacţia Moscovei nu s-a lăsat aşteptată: sub protecţia ”omuleţilor verzi” înarmaţi cu cele mai moderne arme produse în Rusia peninsula Crimeea şi-a declarat independenţa la 18 martie 2014, pe 21 martie 2014 Putin semna decretul prin care Crimeea devenea subiect al Federaţiei Ruse. Lucrurile nu s-au oprit aici: pe 7 aprilie 2014 era proclamată Republica Populară Doneţk, iar pe 27 aprilie 2014 a fost anunţată Republica Populară Lugansk. A urmat un lung război civil între autorităţile de la Kiev şi separatiştii din Doneţk şi Lugansk, luptele fiind suspendate deocamdată printr-un fragil protocol încheiat la Minsk pe 11 februarie 2015.
 
Acordul de Asociere al Ucrainei cu UE a fost spart în cioburi: în paralel cu fragmentarea ţării au fost semnate diverse componente ale acestui document, pe 21 martie 2014 şi pe 27 iunie 2014 – însă prevederile sale nu prea au cum să intre în vigoare. Ucraina a fost transnistrizată în acest moment şi apropierea de Uniunea Europeană a devenit un vis extrem de îndepărtat din punct de vedere practic. Anexarea Crimeei, susţinerea separatismului şi războiul civil – acestea au fost principalele instrumente folosite de Rusia pentru a arunca în aer Acordul de Asociere al Ucrainei cu Uniunea Europeană.
 
În Republica Moldova – gata ”transnistrizată” de mai multă vreme – metodele au fost mai subtile. Acordul de Asociere al Republicii Moldova cu UE a fost semnat pe 27 iunie 2014 la Bruxelles şi ratificat de Parlamentul European pe 13 noiembrie 2014. Toamna anului 2014 a fost dominată de alegerile parlamentare: socialiştii conduşi de Igor Dodon au cerut denunţarea Acordului de Asociere, Renato Usatîi s-a pronunţat împotriva apropierii de UE în stilul său specific, iar liderul comunist Vladimir Voronin s-a pronunţat pentru renegocierea Acordului de Asociere cu UE – o formă politicoasă de denunţare.
 
Aceştia sunt adversarii declaraţi ai apropierii Chişinăului de UE – paradoxal este faptul că din interiorul partidelor declarate pro-europene a pornit infecţia care a declanşat blocajul Republicii Moldova. Banca de Economii de la Chişinău a fost folosită drept puşculiţă a afacerilor subterane de toate guvernările, începând din anii 90, însă dimensiunile jafului au fost ţinute sub control şi acoperite la timp. În 2014 lucrurile au luat-o razna: chiar înainte de alegerile din toamnă Banca de Economii a fost pur şi simplu devalizată, casieria i-a fost golită fără nici un fel de reţinere. Suma jefuită nu este clară – însă îndeajuns de mare cât să arunce în aer stabilitatea financiară a Republicii Moldova. Pregătirea operaţiunii a început în 2013 şi lovitura cea mare a fost dată în 2014, chiar înainte de alegerile parlamentare. Calculul a fost unul la două capete: dacă ar fi câştigat anti-europenii alegerile ar fi avut la îndemână un scandal gigantic care să îngroape orice fel de imagine a fostei guvernări pro-europene; în cazul unei victorii a partidelor pro-europene scandalul avea să blocheze orice fel de progres în relaţia cu UE – aşa cum s-a şi întâmplat.
 
De mai bine de un an de zile de la semnarea Acordului de Asociere cu UE, Republica Moldova este într-un blocaj permanent. Guvernele nu par să ţină mai mult de 6 luni, iar scandalul ”miliardului furat” a generat un război politic în care nu mai este clar cine sunt băieţii buni şi băieţii răi. În Ucraina s-a mers pe o linie dură în care s-au auzit armele, în Republica Moldova destabilizarea s-a produs cu ajutorul gulerelor albe din domeniul financiar şi cu implicarea tuturor actorilor politici – ceea ce generează o confuzie totală. Concluzia cea mai la îndemână este abandonarea Republicii Moldova, Acordul de Asociere să fie făcut uitat şi apoi Dumnezeu cu mila. Exact asta se doreşte în laboratoarele care au pus pe picioare jaful de la Chişinău, să cadă o nouă cortină pe Prut.