Guvernarea noastră cea de toate zilele...

Atmosfera festivă de dinaintea Crăciunului este umbrită de luptele viscerale şi tratativele din culise pentru fotoliul de prim-ministru. Decidenţii politici demonstrează (a câta oară?) că rânza moldovenească rămâne a fi unica lor unitate de măsură. Nu meritocraţia, ci plutocraţia dictează la Chişinău. Nu interesul naţional, şi nici măcar cel de partid, ci doar ambâţul clanurilor oligarhice.

În condiţiile unui vid de putere şi a unei găuri consistente la buget, parcă şi bourul de pe stemă ar scoate un muget. O asemenea degringoladă şi debandadă nu a existat nici în Evul Mediu. Îşi luau şi domnii, şi boierii partea leului, dar nu mai lăsau chiar vistieria goală şi ţara neguvernată. Se mai războiau între ei, însă nu-şi tăiau craca de sub picioare şi se puneau strajă la hotare în faţa pericolului extern.

Ceea ce avem astăzi sunt imitaţii nereuşite ale negocierilor politice, discuţii sterile şi frustrări puerile. Nu există simţ al responsabilităţii sau luciditate în acţiuni. Doar băşcălie ordinară, lovituri sub centură şi multă spumă la gură. Miza pentru a încheia repriza nu este bunăstarea oamenilor sau aflarea adevărului, ci perpetuarea status-quo-ului şi muşamalizarea faptelor. Principalii actori politici au schelete mari în dulap şi nimeni nu e dispus să pună toate cărţile pe masă. Asistăm la o încordare a muşchilor şi la o măsurare a organelor între două grupări deopotrivă vinovate pentru situaţia catastrofală în care ne-am pomenit.

În acest talmeş-balmeş, preşedintele Timofti declară că nu se va lăsa tras de mână, dar tot amână luarea propriei decizii până se vor împăca Vlazii. Mai speră senilul şef al statului că o parte va ceda, deşi e clar ca bună ziua că el va trebui să cedeze uneia dintre părţi. Altminteri, la alegerile anticipate se va confirma proverbul: „când doi se bat, al treilea câştigă”. Iar aici nu mai există dubii, fiindcă forţele pro-ruse sunt în ascensiune, chiar dacă le lipseşte o elementară viziune de dezvoltare a Republicii Moldova.

În opinia filosofului Andrei Pleşu, calităţile indispensabile unui om politic sunt bunătatea şi inteligenţa. Din păcate, însă, asemenea atribute sunt o raritate atât în lumea largă, cât mai ales în spaţiul pruto-nistrean. Ducem lipsă de caractere, nu şi de caracatiţe politice. Avem cu duiumul parveniţi, smintiţi sau pur şi simplu tâmpiţi, nevrednici de încredere şi netrebnici în activitate. Se zice că „omul sfinţeşte locul”, or noi, se pare, ne-am pângărit de-a binelea.

Că vom avea premier cu „C”, cu „L” sau cu „P”, chiar nu mai contează. Înceapă-i-se numele măcar şi cu „W”, doar să nu-şi bată joc de oameni în halul în care au făcut-o aproape toţi predecesorii săi. Căci totul are o limită şi toate au un sfârşit, oricât unii nu s-ar crede veşnici şi importanţi.

Etimologic vorbind, cuvântul „ministru” provine de la latinescul „minister”, care înseamnă servitor. Respectiv, prim-ministrul ar trebuie să fie primul servitor al poporului, aflat exclusiv în slujba cetăţenilor. Şi-atunci cum se explică râvnirea sau ardoarea de a obţine această funcţie? Să fie oare altruismul, dorinţa de a-ţi ajuta semenii? Fireşte că nu. La mijloc sunt atât prerogativele, cât mai ales rolul de „primă vioară” într-o eventuală „orchestră de guvernare”. Pâinea şi cuţitul sunt în mâinile premierului, restul e semantică.

Nu am mari speranţe de la o clasă politică incompetentă, inconsecventă şi chiar impertinentă. Prea multe promisiuni deşarte şi oale sparte. Reformele eşuate sunt „performanţele” acesteia. Dar când vezi cine i-ar putea înlocui nici nu-ţi vine a locui în statul ăsta. De aceea, fără intenţii blasfemice, dă-ne, Doamne, guvernarea cea de toate zilele şi ne iartă greşeala de a-i fi votat, aşa cum şi noi şase ani la rând i-am tot iertat. Amin!